Un an, o lună și o zi de „fără job”. Cum mă simt și ce m-a determinat să iau decizia de a deveni freelancer?

E 6 iulie 2019.

Mă scald fără griji în razele soarelui de munte. Este sâmbătă, doar că asta nu ar conta foarte mult. De 2 săptămâni de când au intrat fetele în vacanță, singura diferență dintre o zi din săptămână și o zi din weekend este că în cele două zile din sfârșitul de săptămână nu sunt doar eu cu ele în cele 8 ore. Mai e și tatăl în zonă. În rest îmi exersez rolul de mediator între două căprițe neastâmpărate.

Dar despre asta într-un alt episod.

1 iulie 2018.

Prima zi în care nu mai mergeam la serviciul meu de peste 10 ani ca angajat. De fapt mint. Pe 1 iulie eram în minunata peninsulă Pelion din Grecia.

Teoretic, 1 iulie era prima zi în care eu nu mai aveam statut de angajat. Eram free as a bird. Încercam să mă definesc. Luam taurul de coarne cum s-ar spune. Nu mă consideram nici freelancer, nici antreprenor, nici soloprenor, nici șomer. Nu mă consideram în nici un fel.

Mă simțeam doar liberă. Eliberată de tensiunea proiectelor de la job, eliberată de stresul fiecărei zile în care alergam ca bezmetica între casă și serviciu, ca mai apoi să mă dedic cu jumătăți de măsură copiilor și casei, eliberată de sentimentul de vinovăție că un weekend pe lună eram la Love Yard Sale. Obosisem. Și nici banii nu mă motivau.

Așa că primul sentiment pe care l-am avut în primele luni era că mă simțeam liberă.

Liberă că pot să fac ce vreau, când vreau și cum vreau.

Dar ce a însemnat de fapt această libertate?

Reversul libertății obținute era de 10 ori mai dureros. Mă simțeam eliberată pe de-o parte dar împovărată pe de altă parte. Împovărată de gânduri, frici și temeri. Știam că ele vor fi, dar nu mă așteptam ca aceste convingeri limitative să fie atât de prezente cu mine.

Oare o să reușesc? Oare mă voi descurca? Proiectele mele vor deveni realitate? Vor veni oamenii la evenimentele mele?

Sau

Nu sunt suficient de bună. Nu sunt la fel de creativă ca mai știu eu ce om popular din online. Ego-ul meu era foarte speriat. Și încă este.

Credit photo: unsplash

 

1 an de zile a durat să iau decizia

Poate credeți că e ușor să iei o astfel de decizie, să renunți la un job călduț și sigur la care mergi de ani de zile, chiar dacă prost plătit. Este foarte greu. Și vă spun cu mâna pe suflet, dacă nu primeam și un mic ajutor, un mic gir de încredere din partea cuiva apropiat, nu știu dacă aș fi făcut acest pas vreodată.

Dacă stau bine și mă gândesc, gândul de a renunța la a mai fi angajatul cuiva mi-a încolțit prin 2016. Îmi doream enorm să am TIMP. (acest gând l-am găsit notat în Notițele din telefon pe data de 29 mai 2016)

  • timp să stau cu copiii (mai ales în cazurile în care se îmbolnăvesc, în vacanțe și în general să stau mai mult cu ei).

  • timp să mă ocup așa cum trebuie de târg

  • timp să mă ocup de blog

  • timp să mă ocup de alte proiecte

 

Se spune că femeia are nevoie, o dată la 10 ani, să se reinventeze. 

Eu simțeam că a sosit momentul. Dar îmi lipsea ÎNCREDEREA. Și, exact ce spuneam mai sus, am avut noroc de doi oameni lângă mine. O dată prietena mea Raluca (antreprenor deja și mamă de un băiețel neastâmpărat) m-a făcut să-mi văd situația cu alți ochi și să am încredere că pot. Nu știu dacă ea știe, posibil s-o fi făcut inconștient, dar acum că  va citi cele scrise, va ști că a avut un rol destul de important în traseul meu.

Cel de-al doilea om care m-a ajutat în a lua decizia corectă bazată pe valori și nu pe frici care să mă obosească a fost un om pe care nu-l cunoșteam: consilier și psihoterapeut, Cătălina Covaliu.

Pe Cătălina am cunoscut-o prin intermediul unui grup fain de pe facebook de mame antreprenoare (Creatoare). Locuind în Cluj, singura variantă prin care am putut susține ședințele au fost prin whatsapp. Nu au fost multe, doar 4 sau 5 ședințe de consiliere, dar au fost suficiente cât să prind putere să iau decizia bazată nu pe temeri ci pe valori. Și una dintre valori eram chiar EU.

Conversațiile cu Cătălina m-au ajutat să-mi clarific intențiile. M-au luminat să-mi depășesc convingerile limitative. Mi-au dat curaj să gândesc despre mine că sunt puternică, că pot avea zâmbetul pe buze chiar și când sunt într-un leagăn nesigur deasupra hăului, exact ca fata din fotografia de mai sus.

Azi se împlinește fix 1 an, o lună și o zi de când sunt pe cont propriu.

Temerile încă mă bântuie, să nu credeți că am scăpat complet de ele. Traseul e unul cu suișuri și coborâșuri. E ca o plăcintă în straturi, unu strat de speranță, unul de deziluzie, unul de curaj, altul de depresie. Important e ca plăcinta la final să aibă un gust bun.

Pentru mine este important că ASTA este ceea ce-mi doresc să fac. Să lucrez de acasă sau de oriunde, să-mi fac planurile așa cum vreu, să am independență.

Am scris acest text în primul rând că mă ajută pe mine să merg mai departe. Să-mi reiterez motivația. Apoi pentru că am vrut să știți că, dacă vreți și voi vreodată să faceți acest pas, puteți citi acest text pentru a vă da curaj. Și, nu în ultimul rând, să nu ezitați să cereți ajutor specializat.

Pe Cătălina Covaliu o puteți citi pe blogul ei „Mami în prezent”.

 

Te invit să dai subscribe aici pentru a fi la curent cu noi articole, să mă urmărești și pe facebook – AICI sau pe Instagram – AICI. Mulțumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *