Cum mi-am ajutat eu copila să-și accepte niște emoții puternice

Săptămâna aceasta am fost la serbare la grădinița. Dintr-odată, pe la mijlocul spectacolului, am văzut-o pe Eva mea cu ochii scăldați în lacrimi și cu bărbia tremurând. În secunda doi era în brațe la mine. Mă strângea tare, mai să-mi frângă oasele, plângea, sughița înfundat, parcă voia să intre cu totul în mine, să fim doar noi două și cu emoțiile ei puternice. Nu a mai vrut să continue și am fost total de acord.

Simțeam că mă scurg și eu odată cu ea, m-am văzut pe mine mică, la toate serbările de la grădiniță și de la școală din primele clase. Am retrăit toate momentele în care, costumată în diverse personaje, mă sugrumau emoțiile, la propriu. Le-am urât. Plangeam mereu. Nu-mi plăceau. Uitam mereu versurile. Nu-mi plac nici acum, deloc. De ce trebuie să li se dea copiilor strofe întregi de memorat din poezii sau cantece al căror înțeles nu-l prind nici cei mari? La ce ajută? Peste 1 an oricum nu vor mai ține minte nimic din ele. Știu totuși că Evei îi place, e mereu încântată că are de învățat poezii sau cântece, îmi spune și o și simt. Dar acum ceva nu a fost confortabil, presiunea a fost mare, s-a străduit să recite și să cânte impecabil ca mai apoi, la un mic semn, să cedeze. Digul s-a rupt și tot șuvoiul de emoții a revarsat si mi-a umplut sufletul. Mă bucur că am fost ACOLO, mă bucur că am putut să o ajut să fie ea fără să o întreb ce are sau ce s-a întamplat, așa cum nu am simțit nevoia să explic cuiva ce s-a întâmplat cu ea. Emotiile au coplesit-o iar eu stiu cum e. La fiecare serbare îmi tremurau cumplit genunchii, iar vocea mi se stingea, nu știu cât se vedea dar știu că nu spuneam nimănui. Mi-era teamă să merg la mama să-i spun: “Mama, eu nu vreau să mai stau la serbare!”. Nu știam nici eu cum să gestionez emoțiile alea cumplite. Acum am fost acolo, am acceptat-o si i-am validat toate trairile ei în brațele mele, în mine, în sufletul și inima mea.

Nu am întrebat-o nici acasă de ce a început să plângă. Nici nu cred că ar fi știut să-mi răspundă. I-am spus doar că o înțeleg și că e în regulă. Poate că e prea sensibilă dar nu cred că îmi stă în putere să schimb asta. În schimb îmi stă în putere să o accept așa cum este ea și să-i dau încredere.
Mulțumesc, iubita mea copila!

Photo credit: Dodo studio

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *