Dragi prieteni de parinti, nu uitati ca si ei au nevoie de atentie

Se spune ca prietenia este o binecuvantare pe care ar trebui sa si-o doreasca orice om. Eu mi-o doresc dincolo de orice bogatie materiala dar ce te faci cand n-o ai chiar daca vrei? Am ajuns la varsta asta si parca degeaba, in unele privinte. Cand vine vorba de prieteni tot naiva am ramas. Continui sa cred ca acestia exista, ca se gandesc la mine, ca vor sa-si petreaca timpul cu mine, ca se mai intreaba din cand in cand ce fac si cum imi este. Totusi, in toti acesti ani, mi s-a demonstrat ca prietenii exista doar in functie de conjunctura si asta ma doare cel mai tare. Ma incapatanez sa cred ca am prieteni. Zau daca-mi explic de ce imi place asa mult acest gand. Imi da incredere? Imi da siguranta? Ma face fericita?

De mica tin minte ca ma interesa acest aspect, fara sa-l constientizez desigur. Daca o fetita nu ma mai baga in seama sufeream cumplit. Tot universul meu se prabusea. Cred ca eram un pic si posesiva, ca voiam sa se joace mai mult cu mine decat cu alte fete si asta ma indeparta mai mult decat sa ma apropie. Cu toate acestea, prietenele din copilarie au ramas si, chiar daca nu ne vedem, ele raman pentru totdeauna in sufletul meu.

Apoi au trecut anii val vartej, cu multe prietenii infiripate, unele dainuie si acum, altele s-au pierdut pe drum. Numai ca de 7 ani, de cand au aparut copiii mei, lucrurile s-au cam schimbat iar acesti prieteni s-au evaporat. Tot ce traisem ultimii zece ani, (da! Cam 10 sa tot fie) inainte sa nasc primul copil, parca nu a mai insemnat nimic. Poate sunt si eu de vina, nu stiu, ca m-am retras si nu am mai scos capul din lumea mea maternala. Faptul ca nu am avut niciun ajutor si ca totul faceam eu cu iubitul meu, absolut totul, iar timp pentru prieteni nu prea ne mai ramanea…poate fi o explicatie.

Toate canalele de socializare imi dovedesc contrariul, lumea traieste intr-o bula de fericire. Normal ca stiu ca ne place sa ne aratam doar implinirile pe internet dar tot imi da de gandit ca la mine telefonul nu prea mai suna. El exista pentru alte lucruri secundare, dar numai pentru rolul lui primordial nu. Unde-mi sunt prietenii/ele cu care vorbeam zi de zi sau cu care ieseam seara de seara? Sunt intrebari fara raspuns care ma macina si ma apasa.

Cineva mi-a zis de curand ca sunt zen si ca par fericita, fara probleme. Am constientizat cat de mult si bine am lucrat la fatada desi sunt o fire extrovertita. Bine zis “par”, pentru ca doar par cateodata. Sufar, si asta nu se vede, ca am nevoie de prieteni, noi sau vechi nu conteaza, dar am nevoie din cand in cand de validarea mea ca prietena a lor. Imi place ca din cand in cand sa-mi sune telefonul sa fiu intrebata ce mai fac.

Sursa foto: pixabay.com

Daca v-a placut aici va invit sa mai treceti si poate sa intrati si pe pagina FB a blogului sa dati un like. Multumesc.

2 comments on “Dragi prieteni de parinti, nu uitati ca si ei au nevoie de atentie”

  1. Tudor says:

    Care este numărul tău de telefon? Glumesc 🙂 Măcar atât pot face pentru tine.

  2. Laura says:

    Haha, bună asta.
    Mulțumesc, Tudor, apreciez chiar și doar intenția. :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *