Știți cum arată o mamă disperată că nu-și găsește copilul în propria casă?

Poate pentru unii dintre voi, mai ales cei fără copii, e greu să vă imaginați panica prin care trece o mama care nu-și găsește copilul…în propria casă. Și nu vorbesc despre palate cu peste 3 camere cu etaj și curte. Mă refer la faptul că se întâmplă, printr-un mister ce ține de dosarele X, să nu-ți găsești copilul chiar și într-un apartament de bloc cu 3 camere.

Postasem într-una din zile pe pagina de facebook o întrebare despre această situație. Eram curioasă să aflu dacă și altor mame li se întâmplă să-și caute disperate copiii prin casă chiar dacă, teoretic, aceștia nu au unde să dispară. Am fost puțin surprinsă să aflu că nu sunt singura „nebună”.

sursă foto

Pățania în urma căreia am postat întrebarea respectivă pe fb a fost următoarea.

Era într-o zi de weekend, luasem prânzul și ne pregăteam de culcare. Mie îmi picau ochii în gură, soțului la fel, Eva a decis că și ea vrea să doarmă un pic. Doar Mia mea era pusă pe șotii și nici urmă de somn.

După ce am dus muncă de lămurire vreo 15 minute, mi-am dat seama că nu am nicio șansă s-o culc așa că i-am zis să facă ce vrea ea, să se joace în liniște că toți ceilalți vrem să dormim. Mi-a răspuns fericită că se duce în singura cameră rămasă liberă și că se joacă cu jucăriile acolo.

Am ațipit cu toții.

La un moment dat, deschid ochii – aveam impresia că trecuseră doar câteva secunde – și realizez liniștea totală din casă. Sar din pat, cu gândul să văd ce face Mia, direct în camera în care spusese că va fi.

Camera goală. Continui s-o caut în liniște: bucătărie, ambele băi, hol. Arunc o privire prin geamul de la ușa sufrageriei, acolo unde al meu soț dormea dus. Îl văd, mă uit și în jur dar nu deschid ușa pentru că nu era acolo.

Simt cum mi se pune un nod în gât, pusul mi se accelerează. Încep să caut din ce în ce mai abitir. Reiau camerele, deschid dulapurile, mă uit la ușa de la intrare, cheia e acolo.

Mă opresc pentru o fracțiune de secundă.

Unde poate fi Mia?

Intru în camera unde dormea Eva și unde fusesem și eu. Caut sub cearșaf, nimic. Nici urmă de Mia.

Panica se instalase. Dar nu voiam totuși să-i trezesc pe ceilalți. Fremătam cu totul. Încep să strig șoptit: Mia! Mia!

Niciun răspuns.

Vocea se ridică disperată: Mia! MIA! MIAAAAA!

Gata, eram pierdută, unde mi-e copilul? Unde mi-a dispărut? UNDEEE?

Se trezesc și ceilalți doi buimăciți de strigătele mele.

Iar Mia iese cumințică din sufragerie unde stătuse la măsuța ei și desenase. 

Dar mă uitasem, jur că mă uitasem. Dar se pare că nu mă uitasem îndeajuns de bine.

Tremuram toată. Soțul s-a supărat că i-am trezit. Sorry, dar nu aveam de ales, ori făceam atac de cord, ori trebuia să-mi găsesc copilul.

Asta a fost ultima pățanie. Dar mi s-a mai întâmplat și tot de râs au fost, râs cu plâns desigur.

Voi ce credeți, mame dragi, ați pățit așa ceva? Să nu vă găsiți copiii prin casă deși știți că nu au unde altundeva fi?

 

Dacă v-a plăcut acest articol vă aștept să dați subscribe la newsletter pentru a afla primii noutățile. Vă invit să dați LIKE și paginii fb a blogului stil de mamă, adică AICI.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *