Azi e ziua DOR.

Un cuvânt atât de frumos încât merita atenția mea într-un articol aici.

Azi se fac 2 luni și 2 zile de #stauacasa cu copii. 

11 martie a fost prima zi cu școli închise. Am prins, blocați în apartamentul cu balcon minuscul, 3 evenimente importante: ziua Evei, Paștele și ziua mea. A fost greu, a fost trist, a fost enervant dar probabil că ne vom aminti toată viața de aceste zile. Și cred că ne vom aminti de ele cu zâmbetul pe chip.

Mi-e DOR să-mi văd copilele cum zburdă în voie afară.

Cel mai rău îmi pare de Mia. Dacă Eva a mai fost cum a mai fost cu școala, cu învățătoarea și colegii ei, Mia e pierdut realmente ultimul an de grădiniță în care ar fi putut învăța lucruri faine despre ea care să o ajute în trecerea într-o nouă etapă, școala.

Eu nu sunt un pedagog suficient de bun. Ca părinte poate, dar tot nu sunt acel părinte dedicat și cu răbdare. Mi-a fost și încă îmi este greu să fac activități cu ea. O jumătate de oră, maximum o oră rezistam împreună să ducem la bun sfârșit ceva.

Într-adevăr, am petrecut mult mai mult timp împreună, am citit mult mai mult și în continuare își dorește doar cărțile alese de ea. Și am reușit să ne adunăm seara cu toții să jucăm ceva. Mai ales macao. A devenit din ce în ce mai bună, deși ține greu cărțile de joc în mâinile ei micuțe.

Mi-e DOR de o vacanță acolo unde ne place în care suntem liberi.

În ultima vreme, să zic 2 săptămâni, am ieșit mai des cu ele afară la plimbare cu Yuna. Am constatat, cu plăcere recunosc, că sunt bine instruite. Rezistă bine cu masca pe față o oră, nu ating nimic cu mâinile, nici măcar nu se scarpină dacă le mănâncă piciorul, se dau la 2 m din calea oamenilor care vin înspre ele.

Sunt mândră de ele. Iar dacă ne-am întâlnit cu vreun cunoscut fără mască pe față, îl luau la rost imediat.

Cu toate astea, la Mia începe să se simtă presiunea. Îi e dor de multe, în general de libertate și de natură. Mi-a spus-o chiar ea. Și, deși ziua e bine, seara și-a schimbat comportamentul. Mă cere insistent pe mine, plânge și spune că-i e frică. Iar mie mi se face inima ghem.

Mi-e DOR să fiu eu liniștită pentru a fi ele.

Deși din exterior nu pare că m-ar fi afectat prea tare pandemia asta, corpul își spune cuvântul. Mi s-a extins psoriazisul din ce în ce mai tare, mă mănâncă scalpul și urechile de numa. În plus mi-au apărut și alte pete și abia aștept să ajung la dermatolog. Noroc că am scăpat de stările anxioase de la început. Magneziul cred că și-a spus cuvântul. Probabil.

Mi-e DOR să mă simt iubită și puternică.

Mi-e dor de tata și de frate-miu, mi-e dor de Focșani, de oameni, de prieteni, să stau la terasă să beau și să mănânc, să savurez o înghețată pe stradă și să beau o cafea bună de la cafeneaua mea preferată.

Mi-e DOR de Love Yard Sale.

De mine cui e DOR?

Sursă foto Fuu J on Unsplash

The post 2 luni și 2 zile de #stauacasa și cam de ce mi-e mie DOR appeared first on Laurabucur.ro.

Durerea pe care am simțit-o când s-a desprins de mine a fost…nu pot s-o descriu în cuvinte de om. Mi-a luat o bucată zdravănă de suflet cu ea. Am crezut că rămân ciunțită pe viață. Știam că oricum durere mai mare ca atunci nu voi mai simți. Au venit apoi fetele mele. Treptat, mi-au peticit la loc inima și sufletul fragil. Ba mai mult, le-au întărit cu multă dragoste și iubire necondiționată.

Un al doilea om pe care-l am la suflet a fost un prinț.

Da, un prinț ca-n povești dar adevărat. Cel care atunci când mă strângea în brațe simțeam cu toți porii și-mi trosneau toate oasele. Întâi cele de copil, apoi de adolescent, apoi de adult. Îmbrățisările erau aceleași, intensitatea în funcție de tăria oaselor.

Apoi, acest prinț, mă făcea să râd, mult. Uneori prea mult că începeam să plâng. Prințul m-a învățat să ascult muzica. Să ascult muzica bună, de calitate, să apreciez valorile. Poate fără să vrea, dar eu am absorbit toate cuvintele lui.

Prințul acesta chiar era ca-n povești, înalt, frumos și bun. Prea bun pentru mulți. Era fratele mamei.

Am trăit departe de el, dar mereu l-am purtat cu mine în inimă, poate fără să știe. Dar știu că mereu am fost prințesa lui.

Dacă mă întrebați, nu știu cum am devenit prințesa lui, dar știu că eram singura lui prințesă.

Acum a plecat. Pentru totdeauna și o bucățică mică-mică din mine a plecat cu el. Te rog, îmbrățișeaz-o pe mama, sora ta, din partea mea, așa cum numai tu știai s-o faci.

Drum lin să ai, dragul meu Prinț!

Sursa foto.

The post Eu chiar am avut un prinț appeared first on Laurabucur.ro.