Cat de mult ne plac diminutivele?

Pai, mie una nu-mi plac si nu mi-au placut vreodata diminutivele, nici macar atunci cand a venit primul meu copil pe lume. Aud mereu, in jurul meu, mamici care din ciorbita, apita si orezel (p-asta am citit-o ieri si m-a distrat teribil) nu ies. Eu am evitat sa vorbesc asa cu copiii mei, mi se pare normal  ca omuletul sa invete forma corecta a cuvintelor, nu stalcite, am anuntat inclusiv rude, prieteni, bone sa nu vorbeasca in diminutive cu fata mea. Si zic eu ca mi-a iesit cat de cat.

Dar ce credeti voi? Stiti vorba aia ca de ce ti-e frica nu scapi? Ei bine, copilul meu cel mare, marele meu L, cam de jumatate de an a inceput sa diminutiveze cuvinte de nici nu-mi treceau prin cap. Cum ar fi: spătuş (adica spatele), năsucel (v-ati prins, e vorba de nas), păriţuc (da, da, par) si cea mai tare a fost cand veni vorba de o geanta, ca am intrebat-o de 3 ori, cel putin, sa-mi dau seama ce vrea sa spuna – genţituţică…pfff mi-e si greu sa pronunt, dar ei ii iese impecabil. Prima data am intrebat-o stupefiata de unde pana unde vorbeste ea in diminutive, dar nu mi-a fost foarte clar, mi-a zis ca asa i-a venit ei. De atunci ma tot amuz. Eu zic ca stie totusi si cuvantul corect. Sper…