Demonii din capu meu fix acum în prag de Crăciun

Sunt puțin…deprimată. Nu mi-e jenă s-o recunosc, de fapt îmi e, dar prefer s-o spun cu voce tare în speranța că așa mai ies puțin din angoasa care m-a cuprins. Aș vrea să mă pot bucura de perioada asta frumoasă a sărbătorilor de iarnă dar îmi iau copiii în brațe și mă podidesc lacrimile pentru că mi-e dor de mama și-mi imaginez cum ar fi fost și brațele ei în cercul nostru. Mi-e dor de ea, de familie, de familie reunită, cu râsete, aglomerație și bârfă așa ca-ntre fete. Mi-e dor de masă mare plină cu bucate, de starea aia faină care ne cuprinde de Crăciun când parcă devenim mai buni. Dar nu aceasta este sursa deznădejdii mele ci oamenii. Oamenii care mă dezamăgesc, așa pe rând, că parcă uită să fie oameni, nu că eu aș fi perfectă dar e exasperant să am mereu senzația că tot eu sunt de vină. În atâția ani nu am fost în stare să-mi construiesc scutul perfect care să mă ferească în primul rând de demonii din capul meu, apoi de ceilalți. Știu că nu e o lume perfectă dar aș vrea să nu mă mai deranjeze tonul care se degajă din emailul unei cliente frustrate, aș vrea să nu mă mai supere orice gest mărunt făcut voluntar sau nu de vreun coleg(ă), să nu mă mai dispere traficul din București și aș vrea să nu mă mai dezarmeze promisiunile oamenilor făcute în van. Atât, în rest mulțumesc lui D-zeu că am copii sănătoși, că de demonii din capul meu am eu grijă să-i îmblânzesc.