Într-o zi, una din prietenele ei îi spuse:

„Nu e grozav să te speli pe dinți?”

”Nu, nu-i grozav deloc” – răspunse Fundiță botoasă.

Sursă foto.

„Nu-ți place să te speli pe dinți?, continuă prietena ei. Să știi că nu e bine să nu te speli, faci microbi și carii și apoi te dor dinții.”

„Ba nu, pe mine nu mă dor dinții niciodată.”

„Bineee, treaba ta, dar într-o zi s-ar putea să te doară”, îi spune prietena ei.

Nici bine nu primi atențiunea, că într-una din zile, Fundița se trezi cu o cumplită durere de dinți și îi spuse mamei ei: „Cred că prietena mea a avut dreptate”. Atunci trebuie să mergem la stomatolog, spuse mama. Fundiță se sperie grozav dar nu avu de ales.

În drum spre cabinetul stomatologic, Fundița tremura de frică. Când ajunseră, medicul i-a spus frumos să se așeze pe scaun să vadă ce e în gura ei.

„Ahaaa, cred că ai niște microbi care ți-au făcut carii în dințișori”, spuse doamna pisică stomatolog. Este timpul să-i dăm afară.

Fundiță se urcă pe scaunul de dentist tremurând toată. Degeaba încerca doamna pisică să o încurajeze căci ea nu mai auzea nimic altceva decât zgomotul aparatului de curățat dinții.

Nu-și dădu seama cât a stat pe scaun cu ochii închiși, dar știu că atunci când se opri din tremurat, doamna pisică dăduse afară toți microbii ascunși în cariile cățelușei.

În cele din urmă, Fundiță a înțeles ce înseamnă să nu se spele pe dinți și acum ea se spală zilnic. A fost o experiență din care ea a avut ce învăța.

Aceasta este o poveste spusă de Eva și Mia și scrisă și editată de Laura.

Eva și-a dorit să spună această povestioară pentru a indemna copiii să se spele pe dinți, că mai rău este să ajungi la stomatolog decât să nu te speli pe dinți.

V-a plăcut? Vrea să știe Eva.

The post Cățelul care nu se spăla pe dinți niciodată appeared first on Laurabucur.ro.

”Ce e? Ce e?” Se aud chicotele lor.

”Avem treabă în weekend, am primit o carte frumoasă și un praf magic cu care trebuie să ne facem singure niște pantofi.”

Amândouă desfac înfrigurat ambalajele. Eva vede cartea și citește singură titlul: ”Vră-ji-to-rul din Oz”. Mia se străduiește să deschidă cutiuța din lemn unde descoperă mult sclipici roșu.

”Mami, mami, ce facem cu ele?” întreabă amândouă în cor. ”Trebuie să sclipim cartea?” – întreabă nedumerită Mia. „Nu, Mia”, intervine Eva, „trebuie să citim cartea…Mami, dar eu știu povestea asta, cu Dorothy și cu Sperietoarea de Ciori și cu patru vrăjitoare”.

”Exact, Eva, noi știm povestea dar mie mi-ar plăcea să–ți imaginezi tu povestea lui Dorothy. Ți-ar plăcea să ne spui versiunea ta?”

„Ce înseamnă versiune?” a venit evident întrebarea. „Păi e ca și cum tu știi povestea dar o povestești așa cum ți-ar plăcea ție să se întâmple.” – încerc eu să-i explic.

Desenul Evei

Vrăjitorul din Oz în versiunea Evei

Era o fetiță în Kansas, pe nume Dorothy, care locuia cu mătușa și cu unchiul ei. Mai avea și un cățel Toto pe care-l iubea foarte mult. În timp ce unchiul ei era cu oile la păscut, a venit un vârtej care a luat casa și a dus-o într-un oras pe care ea nu-l știa.

Când casa a aterizat, a deschis ușa și a văzut că nu mai era în Kansas și s-a speriat. O vrăjitoare bună a venit la ea și i-a spus “Bun venit, vrăjitoare bună!” iar Dorothy nu știa ce vrea să spună cu asta. “Păi e foarte simplu, tu ai omorât-o pe vrăjitoarea din Est, o vrăjitoare rea, așa că noi îți mulțumim”.

Dorothy a exclamat “Yupii! În sfârșit sunt și eu bună la ceva”. Vrăjitoarea mirată a întrebat-o “Tu nu ai făcut niciodată niciun bun?”. “Păi înca nu am apucat pentru că sunt încă prea mică, de aceea aș vrea totuși să mă întorc în Kansas.” Vrăjitoarea o sfătui să meargă la Vrăjitorul Oz din orașul de smarald că doar el o poate ajuta să meargă înapoi în Kansas.

A doua zi a plecat spre orasul din smarald. Pe drum întâlni o floare care îi vorbi și o întrebă dacă ar putea s-o ia și pe ea la vrăjitor pentru o pereche de ochi. Dorothy a tras întâi o sperietură zdravană dar o luă totuși cu ea. Apoi, merseră și merseră și dintr-odată văzură un mop. Iar mopul zise “Unde mergeți că tare mi-ar prinde bine niște mâini”. Dorothy o întrebă mirată ce ar putea face cu niște mâini? “Ca să pot face curățenie mai repede în oraș.”

Plecară toți patru, Dorothy, Floarea, Mopul și Toto pe cărarea galbenă către Vrăjitorul din Oz. În cele din urmă ajunseră și Dorothy bătu la ușa castelului lui Oz. Bătu o dată, bătu de două ori și a treia oara bătu și mai tare până ieși un pitic pe nume Blic. ”Bună ziua, spuse Dorohty, lui Blic, putem merge și noi la marele Oz?” ”Sigur că da, așteptați în sală.” Nu peste mult timp se auzi numele ei și intrarș.

Dorothy spuse cu voce tare: “Aș vrea să ajung înapoi în Kansas la mătușa mea, Floarea vrea o pereche de ochi iar Mop vrea două mâini, ne puteți ajuta?”

“Da, doar dacă o învingeți pe vrăjitoarea de la Vest”, răspunse ca un tunet vrăjitorul.

Acestea fiind zise, cei 4 călători plecară la vrăjitoarea din vest, unde bătură la ușă. Dintr-odată apărură niște maimuțe care trebuia să-i prindă pe cei 4 prieteni, doar că pe Dorothy nu au găsit-o. Vrăjitoarea porunci maimuței șefe s-o găsească pe fetița aceea cu pantofii de rubin.

Vrăjitoarea puse un ulei invizibiul pe jos iar Dorothy, care fusese prinsă de maimuțe, alunecă și îi căzuseră pantofii. Vrăjitoarea îi luă un pantof iar Dorothy se ridică rapid, luă o galeată cu apă pe care o aruncă peste vrăjitoarea care se topi instantaneu. Fericită de izbandă, Dorothy și prietenii ei se întoarsera în orașul de smarald. Oz care nu era tocmai un vrăjitor ciopli din lemn 2 mâini pentru Mop, îi desenă 2 ochi Floarei iar lui Dorothy îi dădu în mâini puțin sclipici invizibil spunându-i că dacă presară pe pantofi aceștia o vor purta către rudele ei din Kansas.

“Și-am încălecat p-o șa și v-am spus povestea mea.”

Eva are 6 ani și jumătate. Încă de când era în burtă îi povesteam, vrute și ne-vrute. În perioada bebelușiei i-am cântat și i-am dansat întruna (acum îmi spune să tac dacă mă aude cântând), i-am povestit de-a fir a păr fiecare obiect din casă. Apoi, am început să-i citesc din cărticele cu doar 3 propoziții pentru că mai mult nu avea răbdare să asculte, am trecut la povești din ce în ce mai mari, practic am trecut la cărți serioase.
Acum, nu trece o zi fără să-i citesc. Cu Mia, care e mai mică doar cu 3 ani decât sor-sa, nu am avut așa răbdare, recunosc. Partea frumoasă e că ele se imită iar seara, eu, obosită-frântă, trebuie să citesc câte o poveste fiecăreia.

Pentru Eva a fost o încântare să-mi povestească Vrăjitorul din Oz în versiunea ei. Mulțumită BoomerangTV și Parenting PR, vom rămâne cu o amintire frumoasă scrisă. Dar celebra poveste „Vrăjitorul din Oz” scrisă de Frank Baum, nu versiunea Evei, are și o continuare animată. Începând din 16 octombrie, pe Boomerang TV este difuzat serialul “Dorothy și Vrăjitorul din Oz” , de luni până vineri, de la ora 20.35.

Voi faceți astfel de exerciții cu copiii? Mie mi se întâmpla des ca fetele să-mi spună o poveste, deja citita sau văzută ca animație, în interpretarea lor personala. Asta doar pentru ca vor ele.

Vă las bonus desenul Miei pentru că nu putea rata șansa de a desena ca sor-sa.

Desenul Miei

The post Cum a făurit Eva două mâini pentru un Mop din povestea Vrajitorul din Oz appeared first on Laurabucur.ro.

Despre alăptatul celei mari am mai scris, a fost un drum anevoios, care a început cu lacrimi, dar a fost frumos, am scris AICI despre asta. Cu Mia a fost un traseu lin. Voiam să scriu aici despre asta pentru că azi noapte m-a surprins cu un moment în care a supt exact ca atunci când era prunc și mi-a fost foarte dragă. Revenind la cei 3 ani de alăptat, au fost și momente grele și încă sunt. O să menționez câteva dintre acestea: cel mai greu e când o paște o răceală pentru că noaptea nu se dezlipește de sân și mă epuizează și fizic și psihic. În același timp, mă bucuram enorm că alăptam în desele momente cu spitale și boli pentru că atunci nu mănâncă nimic mititica, iar laptele meu era singura sursa de hrană și de alinare.
Sunt relativ grele momentele de adormire seara pentru că de aproape 3 ani sunt nevoita s-o tratez cu spatele pe Eva. Și saracuta, ea e singura care-mi spune că abia așteaptă să nu-i mai dau sân Miei. Mai sunt dificile momentele de dimineață, fix când sună ceasul sau cu puțin înainte, Mia vrea alăptat și mă ține cu jumătățile de oră ceea ce e neplăcut atunci când mai strigă și vezica ajutor. Ar mai fi și momentele nocturne de suzetare, are un soi de agitație la mâini care-mi pune nervii la încercare. Tot în această categorie ar intra și faza cu bluzele care sunt lălăite mai toate la guler.
În rest e bine, e minunat, de fapt. Stă la grădiniță fără probleme o zi întreagă, în wk adoarme liniștită cu tati daca eu nu sunt acasă. Seara nu am lipsit deci nu știu cum ar fi pentru că de 3 ani doar eu o adorm, la sân evident. Mănâncă binișor, nu e genul Evei pofticioasă dar nu mă plâng. Afara nu mai trage de bluză. Aa, când mergem cu mașina la un drum mai lung și dacă e odihnită cere insistent țiți. Atunci trebuie să oprim, să mă strecor printre scaune în spate și s-o calmez.

Vreau o înțărcare blândă

De 1 an de zile mi-am propus s-o întarc, dar știu că nu vreau ceva forțat. Vreau o înțărcare cât mai blândă care să nu ne afecteze pe niciuna dintre noi. Mia e genul de copil care încă nu acceptă ușor schimbările sau ceva impus, are personalitate puternică și nu aș vrea să-i smulg cu forța ce avem doi două. Cu siguranță am să povestesc aici, pe blog, cum a decurs întârcarea Miei.

PS: M-a bucurat disclaimerul pe care l-am văzut zilele trecute pe TV, cum că se recomandă alăptarea exclusivă a primelor 6 luni din viața bebelușului.

The post Alăptatul, povestea mea de 6 ani appeared first on Laurabucur.ro.

V-amintiti, probabil, de celebra madlena si gustul ei care a activat memoria involuntara a scriitorului Marcel Proust, transpunandu-l in vremurile copilariei. La mine a functionat asa un banal zgomot, un scartîit de ceva, nu-mi dau seama ce era.

Dar stiu foarte bine ca acum trei nopti a batut vantul putin mai tare, era tare placut dar in tot acel amalgam de zgomote am distins unul care semana cu glisarea unei jaluzele grele din lemn, exterioare. Cu siguranta nu sunt in zona mea jaluzele de acest fel, dar stiu ca pe mine, in acele clipe ale noptii, sunetul m-a trimis in anii copilariei mele dulci de la Focsani. Locuiam (acum e doar tata) intr-o zona de blocuri cu un nr mic de nivele, nu depasea 4, multe fiind doar cu 3 nivele. Dar in spatele blocului meu exista una din putinele case din zone. O casa frumoasa, cu un singur nivel, boiereasca, locuita de o familie respectabila, fam. Buniș. Casa avea la toate geamurile jaluzele grele din lemn, pe care D-na Buniș le tragea in fiecare dimineata cu constiinciozitate. Acesta era sunetul care ma trezea, eu fiind la etajul doi vedeam tot in curtea lor.

Cand am cunoscut eu familia Bunis casa intrase deja in procesul de declin, dar era sublima pentru mine. Doamna Bunis era o femeie uscativa, cu doi ochi albastri mari, foarte eleganta in momentele in care iesea la plimbare la brat cu sotul ei. In rest de o bunatate iesita din comun. D-nul Bunis era, of cum sa-l descriu, un om deosebit de bland, pasionat de carti si filatelie. Ce m-a atras ca un magnet a fost numarul mare de catei si pisici care locuiau in curtea lor. Intre blocul meu si casa/curtea lor, asezata cumva perpendicular, era gradina locatarilor blocului, printre care era si bucatica noastra. Facusem carare catre curtea din spatele casei lor, desi vecinii meu nu prea ma lasau. Dar iarna, singurii pasi prin zapada erau ai mei catre gardul casei, stateam la povesti minute intregi, nu mi-amintesc exact de ce nu m-a primit de la inceput in curtea lor, probabil ca nu ma lasa mama. Dar mie imi placea asa. Pamantul din gradina noastra era mai ridicat decat al curtii lor, si aveam o priveliste buna. Cateii sareau cu usurinta gardul, iar eu eram fermecata de tot, de povesti cu caini, de povesti despre casa, despre teiul batran din curte, despre ciresele imense din copacelul de la fereastra bucatariei.

Treptat am inceput sa pasesc in curte, intai in cea din fata, plina cu trandafiri imensi rosii pe care D-na Buniș ii taia si ii ingrijea cu regularitate, apoi bancuta de la radacina teiului batran. Apoi am pasit in taramul de vis studiat si rastudiat si locuit de catei. Am inceput sa intru si in casa. Am vazut toata colectia de timbre, toata biblioteca, asa am facut cunostinta cu „Doamna si catelul” a lui Cehov. Stimabila familie Buniș nu avea copii. Doar niste nepoti care veneau destul de rar. Dar eu eram cumva „adoptata” de ei, si chiar daca nu primeam stimulente materiale, pentru mine era perfect ca puteam petrece orele mele de stat afara impreuna cu D-na Buniș si cainii ei. Acum visez cu ochii deschisi. Mi-e dor tare de acei ani, nici nu stiu daca am impartasit cuiva, in afara de mama desigur, orele mele petrecute acolo.

Declinul a inceput in ziua in care a trebuit ca teiul batran sa fie taiat. Mi-amintesc ca D-na Buniș nu a iesit din casa cateva zile, eu nu intelegam si o intrebam pe mama de ce. Incerca sa-mi explice dar ce stiam eu…Cativa ani mai tarziu, nu multi, au fost nevoiti sa vanda casa. Imi povestea cu durere ca nu vor asta dar nu au de ales, nu au bani sa o intretina. Eu iar nu intelegeam, de ce sa dea o ditamai casa pe o garsoniera la marginea orasului. OOF! Eu crescusem, probabil ca incepusem sa cunosc primele indragosteli specifice varstei, vizitele mele se rarisera, ei se mutasera. Spre rusinea mea, nu am reusit sa-i vizitez vreodata in garsoniera, oricum se retrasesera foarte mult. Domnii Buniș nu au mai calcat in zona noastra. Am aflat doar cand au decedat, prima ea, cred ca suferinta isi spusese cuvantul. Mi-e dor de ei. Nu am mai cunoscut vreodata asa oameni.

Save

Save

The post Povestea din spatele blocului meu appeared first on Laurabucur.ro.