Adevărul meu despre concubinaj sau căsătoria fără acte

Bună. Eu sunt Laura și sunt necăsătorită.

Am doi copii și trăiesc în concubinaj de 9 ani. Vreau să vă spun adevărul despre mine, de femeie căsătorită fără certificat de căsătorie.

Când lumea află că am doi copii și totuși nu sunt măritată, aud o exclamație laudativă amestecată cu un dram de curiozitate. Tuturor, fără excepții, li se pare cool că am o familie ce nu se încadrează în definiția tradițională, dar devin extrem de interesați de motivul pentru care nu sunt totuși căsătorită. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Nu a vrut să te ia?”.

Chestia asta cu „nu a vrut să te ia” îmi dă mari bătăi de cap pentru că din punctul meu de vedere iubirea dintre doi oameni nu are legătură cu oficializarea relației. Poate că undeva acolo în subconștientul comun faptul că ești cu acte în regulă îți dă un oarecare confort. Întrebarea se pune dacă acest confort e doar de ordin social sau implică și altceva?

Eu așa văd: oficializarea cu acte a relației are legătură doar cu o mândrie dată de faptul că ești acceptat de societate. Că nu ești arătat cu degetul sau/și că nu te vorbește lumea.

Când ne-am mutat împreună, imediat după plecarea definitivă a mamei mele, am discutat despre acest subiect al căsătoriei și am convenit împreună că o hârtie nu ne ține mai uniți decât dragostea. Și așa a rămas. Nu m-am simțit niciodată defavorizată sau neiubită de el din pricina unui act.

Pe de altă parte, eu nu mi-am dorit niciodată să fiu mireasă. De când mă știu auzeam în jurul meu, la toate fetele de vârsta mea, că sunt educate de către mamele lor în spiritul căsătoriei, că trebuie să fie mirese și să-și întemeieze o familie.

Nu mi-au plăcut nici rochia albă și nici să fiu în centrul atenției. Aici cred că este cheia concubinajului meu. De când mă știu am fugit de situația de a fi în centrul atenției. Fie că era balet, handbal sau pian, eu am fugit de lumina reflectoarelor. Nu mi-a plăcut nici măcar să spun o banală poezie în fața unui public restrâns. Mă blochez și nu mă simt bine. Ori cred că a fi mireasă asta presupune, în a fi în centrul atenției chiar și pentru o zi.

Acum că am lămurit subiectul nunții veți spune că puteam să ne rezumăm la o simplă cununie civilă sau doar cununie religioasă. Partea civilă am lămurit-o mai sus, un act nu presupune iubire musai. Partea cu religia e mai delicată pentru că soțul meu, pardon, concubinul meu, nu crede în biserică și preoți. Punct.

Între timp au venit și doi copii și, cu toate astea, noi am continuat să formăm o familie. Și, sinceră să fiu, deși îmi place numele lui de mor, pe al meu nu l-aș schimba pentru nimic. Fetele poartă numele lui și nu li se pare nimic nefiresc în faptul că mama nu are același nume cu tatal lor. Le-am explicat cum stă treaba.

Nu știu cum să închei exact. Dar ceea ce vreau să spun este că din punctul meu de vedere o familie nu înseamnă o uniune dintre un bărbat și o femeie, nu văd de ce ar trebui să definim familia în cei doi termeni. O familie înseamnă dragoste în primul rând. Restul vine de la sine. Dacă vrei, faci acte (dacă așa te simți bine), dacă nu vrei, nu faci.

Dragostea, respectul, înțelegerea sunt atributele care dau valoare unei relații.

Ca un post scriptum: Singurul rost pe care-l văd la acest act al căsătoriei este legat strict de drepturile pe care le pot avea cei care formează cuplul. Dreptul la moștenire,  accesul în spital sau la informația despre starea de sănătate în caz de nevoie, vize de ședere sau de călătorie. Și chestia asta mă pune, chiar și pe mine, serios pe gânduri.

Surse foto

Dacă îți place blogul meu, te invit să dai subscribe aici pentru a fi la curent cu noi articole, să mă urmărești și pe facebook – AICI, pe Instagram – AICI sau chiar pe Pinterest – AICI. Mă bazez pe faptul că știi să apreciezi munca bloggerului sau că măcar îți pasă ceea ce face.