Trăim vremuri grele. E timpul să apăsăm puțin pe pauză și să ne privim. Ziua 1
Trăim vremuri grele.
Prima zi. Prima zi cu școli închise și copii rămași acasă.
Mă bucur că fetele sunt cu mine, că stăm împreună, chit că nu ăsta ne-a fost planul.
În ultimele două zile mi-a bubuit capul, mi-am stors creierii, m-am perpelit la foc mocnit. În weekendul acesta, pe 14 și 15 martie, aveam Love Yard Sale. La început am zis că nu-l anulez sau amân, mă rog, că suntem la început și că mai bine îl fac acum decât cine știe peste cât timp când cine știe ce va fi. M-am sfătuit cu prietena mea, am întrebat participantele care aveau păreri împărțite, am cântărit situația și pagubele, ceva simțeam că nu e bine.
Aseară am decis totuși să amân organizarea acestei ediții, prima de primăvară. M-am mai calmat, știu că am luat decizia bună. Dar nu vreau să vă spun ce zbucium sufletesc am.
Pentru mine e scenariul cel mai rău posibil. Să nu știu cu exactitate când va fi următorul târg din care mă susțin. Am chirii și întrețineri de plătit. E principala mea sursă de venit. E groaznic, vă zic.
Da, e și soțul în peisaj, el muncește, el pleacă la serviciu, el se expune. El plătește alte chestii serioase în casă. Of! Nu știm ce va fi.
Un gând mi-a trecut fulgerător prin cap: poate mai bine eram angajată, așa știam că am un venit lunar safe. Dar mi-a fugit la fel de repede pentru că mi-am dat seama că nu aveam cu cine să las copiii. Mamă nu, soacra care nu se îngrămădește, tata nici atât. Deci singuri cuc.
Prima panică s-a declanșat de 1 martie. În 2-3 zile mi-am revenit deși urmăream avidă știrile. Mă amuzam când vedeam rafturile goale. Acum nu mai e glumă.
A doua panică a venit luni, pe 9 martie, pentru că acea zi m-a dat peste cap complet. Un simplu telefon de la o participantă speriată m-a întors pe dos. Știam că se îngroașă treaba dar totuși încercam să mă păstrez calmă. Nu de alta dar eu mă panichez foarte ușor, mă sperii și nu mai sunt rațională, nu mai știu ce am de făcut.
Trăim vremuri grele. Sau cel puțin eu.
Pentru mine, acest an 2020 a început cât se poate de nefericit. Luna decembrie s-a încheiat cu scarlatina Miei. Perioada de sărbători a fost numai cu drumuri la medici, testări de streptococ toată familia, antibiotice. La asta se mai adaugă și criza câinelui.
Ianuarie a debutat cu gripa A la Eva, apoi gripă la mine (deși testul a ieșit negativ) și stări nasoale cum nu am mai avut din copilărie. Februarie a continuat cu otita Miei care a fost o combinație ciudată de stări, printre care dureri musculare, care duceau clar la gripă. Am testat-o și pe ea de am zăpăcit-o. Încă o cură de antibiotice pentru otită.
Încă o criză la câine.
Am pierdut și 2 colaborări.
Când eram pe linia de plutire pentru că ne reveniserăm toți cu sănătatea, pac! Yuna face din nou o criză la început de martie. Deja a 3 a criză în decurs de 2 luni…
Răceala din ianuarie, că nu știu dacă a fost sau nu gripă, m-a sleit rău de puteri. Încă mă resimt. Poate că și astenia își spune cuvântul.
Singurul lucru bun până la final de februarie era faptul că-n ianuarie luasem bilete de avion să plecăm la Roma. Găsisem și cazare faină prin Airbnb. DA, în sfârșit îmi vedeam visul împlinit. Mai aveam de rezolvat spaima de avion, de zbor. Am și scris despre asta AICI.
Acum s-a dus toată vacanța noastră plănuită pentru ziua Evei.
Asta să fie problema. Așa cum vorbeam și cu verișoara mea din Italia, să trecem noi cu bine peste asta că timp avem de concedii și plecări.
Trăim vremuri grele.
Speranța mea e ca românii să tragă învățăminte de la Italia. Să fim precauți, responsabili și cinstiți.
Acum vă las. Mâine vă povestesc ce am făcut azi cu fetele acasă. Deși până-n ora 12.00 nu am făcut mai nimic. Doar gânduri…
