De 1 mai nu mai aștept pentru că am

Era mică.

Avea părul lung de culoarea razelor soarelui, ochi mari și stătea ghemuită. Câteodată avea șosete până la genunchi, altădată opincuțe sau rochițe cu flori. Toate erau noi, în aceeași zi, an de an.

Din când în când se mai ridica să se dezmorțească. Mai trăgea o fugă în casă după un pahar cu apă. Apoi revenea în același loc. Se sprijinea mereu pe un perete alb murdar cu ochii ațintiți într-un punct fix.

Cotitura aleii de la 500 de metri depărtare. De acolo trebuia să apară. La fiecare mașină care apărea inima îi tresărea cu putere. Dacă nu era Dacie albă, se ghemuia la loc.

Clipele treceau greu. Într-un an era mai cald, în alt an puțin mai rece. Dar de fiecare dată era aceeași adiere blândă de soare amestecat cu vând ușor care-i trecea prin plete. Și un miros inconfundabil al așteptării.

Eram eu.

Era ziua mea.

De 1 mai, an de an, veneau la noi bunica și verișoarele de la Iași. Erau unele din cele mai frumoase momente, clip de neprețuit. Nu știu cât stăteau, probabil foarte puțin pentru cât mi-aș fi dorit. Nu știu ce cadouri ne aduceau. Dar nici nu mai conta. Faptul că de ziua noastră, a mea și a fratelui meu, veneau bunicii să ne vadă era de neînlocuit.

Apartamentul cu 3 camere era plin. Plin de chiote, plin de veselie și de voie bună. Mama pregătea toate bunătățile din lume. Iar momentul magic era seara la ora culcării. Dormeam pe jos. Ne făcea mama un pat imens din plăpumile din satin roz grele lucrate de alte bunici.

Iubeam acele momente.

Acum tot eu.

Nu mai aștept pentru că am. și sunt Am dragostea celor două minuni ale mele. Acum eu le construiesc amintiri lor, chiar și de ziua mea.

La mulți ani, fratelo! Să fim sănătoși și iubiți!

Credit foto