Mi-e dor de cea mai bună saramură de pește din lume

Erau mici, mulți și se zbăteau.

Erau ca niște spasme care mă fascinau. Priveam minute-n șir ochii alburii care mă fixau și care nu se închideau niciodată. Nu-mi plăcea să-i ating, doar să-i privesc. Și apoi să-i mănânc.

Urmăream fiecare mișcare dibace a mamei.

Era expertă în curățarea de solzi. Nu mă deranja mirosul. Urmăream întreg procesul cu o curiozitate crescândă. Era pur și simplu o plăcere să urmăresc îndemânarea mamei cu care pregătea cea mai bună mâncare din lume: saramura de pește.

Oasele multe și extrem de fine, aproape imperceptibile vizual, mă împiedicau să mănânc repede. Așa că eram nevoită să apelez la răbdare. Mă bucuram de fiecare bucățică albă de carne care se desprindea ușor și se împrăștia în zeama picantă. Erau mult usturoi și mult ardei iute dar și multă dragoste iar împreună cu mămăliga făceau gustul perfect. Tata îmi spunea mereu că peștii mici sunt mult mai gustoși decât cei mari, chiar dacă au oase multe și mici. Erau prinși de el.

Gustul saramurii de pește pregătite de mama împreună cu tata nu am mai întâlnit-o nicăieri.

Îmi place și acum gustul de pește și am încercat saramură la multe restaurante sau case dar gustul acela nu l-am regăsit nicăieri. Mi-e dor de el. Tata încă mai pescuiește, dar mama nu mai e. Și nici saramura.

 

La mulți ani, tata!

PS: Ziua lui este pe 27 octombrie, iar pe 26 îi sărbătorim numele de sfânt.

Voiam să mai precizez că în acesată vară ne-a făcut o saramură ca-n vremurile de altădată despre care vă povesteam.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *