Pot face față provocării de a scrie zilnic minimum 500 de cuvinte?

Cuvinte. Ce sunt cuvintele?

Poate că întrebarea din titlu nu interesează pe cineva, îmi asum. Ceea ce sper e ca-n răspunsul meu să se regăsească cineva care s-a aflat față în față cu propriile temeri.

Eu am primit o provocare, aceea de a scrie zilnic de un minimum de 500 de cuvinte momentan doar pentru luna august. Vreau, îmi doresc, asta mi-am propus de când am luat decizia, de acum aproape 1 an, de a schimba cursul vieții mele.

Numai că…am blocaje.

Sunt o fire ambițioasă, dintotdeauna am fost, doar că atunci când trec la fapte efectiv mă blochez. Nu-mi dau seama de ce.

Îmi amintesc că mi se întâmpla mereu atunci când eram la examene, în școală, mi se dădeau subiectele, eram contra cronometru iar eu eram blocată, nu mă puteam concentra, nu-mi găseam cuvintele, pur și simplu.

La facultate, când eram în fața șevaletului și simțeam în stomac presiunea că este un examen, simțeam că-mi pierd toată inspirația. O vedeam cum se îndepărtează de mine, eu încercam s-o prind cu un gând, s-o proptesc ca pe o ancoră, dar ea ușoară fugea. Eram goală, la fel ca hârtia de 50×70 cm din fața mea.

Aș putea să sap și mai mult și să-mi amintesc de momentele mele de panică din grădiniță, de la serbări. Nu aveam emoții până când mă aflam în fața părinților. Apoi uitam complet poeziile și cântecele. Cu greu reușeam să mă adun.

Apoi îmi revin amintirile despre balet. Nici nu mai știu ce vârstă aveam, dar știu că-mi plăcea mult să merg la Palatul Copiilor din Focșani să fac orele de balet. Până când a sosit momentul de a participa la un spectacol public. Am refuzat, pentru că nu voiam să fiu în centrul atenției – asta era în mintea mea – și am renunțat la balet complet.

Așa cum am refuzat să fac handbal pentru că aveam impresia că toți ochii din tribună erau îndreptați către mine, chiar și doar la antrenamente. Am mers cred că de maximum 3 ori și am renunțat.

Așa am renunțat și la orele de pian din școală pentru că nu îmi plăcea să dau examene, pentru știam foarte bine că mă pierd și aș fi preferat să fac pian fără probă finală, dar acest lucru nu era posibil.

Iar acum, în timp ce scriu, îmi dau seama că cel care trebuia să fie cel mai frumos moment al vieții mele de școlar a fost sabotat de propriile emoții, de propriile temeri.

Mama, care era profesoară de desen, era mereu implicată în tot ceea ce înseamnă materiale didactice plastice. Ea scria catalogul clasei, la serbări ea se ocupa de tot ce însemna butaforie pentru spectacole, iar la finalul clasei întâi tema a fost abecedarul. Fiecare copil din clasă era câte o literă, iar eu eram abecedarul, practic se presupunea că eram elementul central. Dar, când mi-a venit rândul să spun prima poezie, am simțit cum mă sugrumă coiful de pe cap, am simțit cum picioarele mi se înmoaie, cum mă învăluie căldura și lacrimile izbucnesc. Nu am fost în stare să spun absolut nimic. Doamne, amintirea aceasta este atât intensă și de vie, încât parcă ar fi fost ieri și încă doare.

Acum sap și mai mult în sertarele memoriei și-mi dau seama că această panică a fost mereu prezentă în momentele cheie din viața mea. Cred că la mine a funcționat inspirația de moment, nu organizarea și calculele, nu planificările și lucrurile făcute după notițe.

Asta sunt eu.

Nu vreau să schimb nimic. Vreau doar mai mult. Și mi-am propus ca acest ”vreau mai mult” să însemne o organizare mai bună, pe toate planurile. Nu e ușor, mai ales că sunt o fire spontană și-mi place să las neprevăzutul să acționeze. Momentan aici am de lucru.

În ceea ce privește provocarea din titlu am spus da, vreau un plan de desfășurare eficient, vreau 500 de cuvinte/zi pentru blog sau pentru mine pur și simplu. Mă ajută, mă eliberează, îmi dă încredere.

Punct și de la capăt.

Dacă v-a plăcut acest articol, m-aș bucura tare mult să dați subscribe aici pe blog și like paginii de facebook stil de mamă, adică AICI.

Sursă foto: Unsplash