De obicei fug la cafenea dar câteodată sunt prea plină de cofeină la acea oră a amiezii și nu vreau să arunc banii doar de dragul de a-mi lua ceva.

Așa că stau și aștept pe holul de la cursuri unde e cald și bine. Și de obicei sunt eu, câțiva tați și o mână de bunici (sau bone, nu știu). Azi urmăream conversația dintre două doamne și asta doar pentru că mi-a atras atenția căciula de blană a uneia dintre ele, lucru care mi-a amintit de mama.

Mama purta căciuli de blană, pălării și toculițe. Mă fascina felul în care le purta și asorta. Toate erau făcute de bunica mea, respectiv mama ei, care a fost modistă în Iași. Ea le-a păstrat și purtat cu eleganță. Eu nu mai am nimic de la ea, le-a dat tata pe toate. Dar asta e altă poveste.

Ascultându-le pe cele două femei de azi, la un moment dat doamna cu căciula se “plângea” cumva că nu poate mânca nimic din ce gătesc copii ei. Ei gătesc și mănâncă doar chestii „bio” și mâncăruri moderne de care ea nu a mai auzit până acum. Am zâmbit.

Căciula de blană a fost madlena mea cu arome.

Am început să mă gândesc iar la mama și la mâncărurile ei. O clipă m-am speriat pentru că nu-mi aminteam aroma mâncării făcute de ea. Apoi am început să salivez abundent amintindu-mi pe rând de câte un fel de mâncare.

Prima a fost salata Boeuf. Cea mai bună din lume. Doar tata a reușit s-o egaleze dacă nu s-o întreacă.

Apoi mi-am amintit de pastele ei destul de fade, doar spaghete fierte cu brânză sărată și unt. Dar cu ce plăcere le mâncam!

Sărățelele ei cu chimen care se topeau în gură. Le făcea cu un aparat special pe care îl au eu acum acasă.

Apoi mi-a apărut în fața ochilor pepenele împreună cu pâinea și plăcerea cu care ea le combina. Cu pâine mai mânca și strugurii. Eu, niciodată.

Mi-am amintit de primul avocado mâncat împreună cu ea. Ne-am mirat ce fruct o mai fi și ăsta și am zis hai să încercăm. L-am mâncat gol pentru că nu știam și ni s-a părut incredibil de grețos. :)))

Apoi m-a invadat gustul saramurii de pește, picantă și mega gustoasă. Apoi înghețata făcută de ea plină de ace din cele două cutii lunguiețe galbenă și maro. Apoi mi-am amintit de frigănelele ei și de pâinea proaspătă cu unt și zahăr, pe post de dulce. Crema de zahăr ars, ah, fenomenală. Castraveții murați, ardeii umpluți murați, musacaua și magistrala prăjitură cu bezea.

Doamne, ce bine! Nu am uitat aroma mâncării preparate de ea. Așa am crezut și mă speriasem nițel.

Dar oare ea ar fi mâncat mâncarea gătită de mine?

The post În căutarea timpului pierdut…cu aromă de pepene cu pâine appeared first on Laurabucur.ro.

Erau ca niște spasme care mă fascinau. Priveam minute-n șir ochii alburii care mă fixau și care nu se închideau niciodată. Nu-mi plăcea să-i ating, doar să-i privesc. Și apoi să-i mănânc.

Urmăream fiecare mișcare dibace a mamei.

Era expertă în curățarea de solzi. Nu mă deranja mirosul. Urmăream întreg procesul cu o curiozitate crescândă. Era pur și simplu o plăcere să urmăresc îndemânarea mamei cu care pregătea cea mai bună mâncare din lume: saramura de pește.

Oasele multe și extrem de fine, aproape imperceptibile vizual, mă împiedicau să mănânc repede. Așa că eram nevoită să apelez la răbdare. Mă bucuram de fiecare bucățică albă de carne care se desprindea ușor și se împrăștia în zeama picantă. Erau mult usturoi și mult ardei iute dar și multă dragoste iar împreună cu mămăliga făceau gustul perfect. Tata îmi spunea mereu că peștii mici sunt mult mai gustoși decât cei mari, chiar dacă au oase multe și mici. Erau prinși de el.

Gustul saramurii de pește pregătite de mama împreună cu tata nu am mai întâlnit-o nicăieri.

Îmi place și acum gustul de pește și am încercat saramură la multe restaurante sau case dar gustul acela nu l-am regăsit nicăieri. Mi-e dor de el. Tata încă mai pescuiește, dar mama nu mai e. Și nici saramura.

La mulți ani, tata!

PS: Ziua lui este pe 27 octombrie, iar pe 26 îi sărbătorim numele de sfânt.

Voiam să mai precizez că în acesată vară ne-a făcut o saramură ca-n vremurile de altădată despre care vă povesteam.

The post Mi-e dor de cea mai bună saramură de pește din lume appeared first on Laurabucur.ro.

Nu-mi vine a crede că sunt eu.

Cred că este una din foarte puținele imagini cu mine în care-mi place de mine. O fotografie portret, cu detalii, fără artificii, fără make up, fără păr coafat, fără filtre. O eu dezgolită.

O imagine cu mine exact așa cum sunt, cu un zâmbet care nu pare zâmbet pentru că mereu am colțurile buzelor ușor descendente, cu urechile care mi se pare că-s prea depărtate de cap, cu ridurile cu care greu m-am obișnuit.

Totuși, după cum ați observat din titlu, acest text nu este doar despre o fotografie ci despre mai multe. Iar personajul principal nu sunt eu ci membrul numărul 5 al familiei.  Cea care ne întregește viața este cățelușa noastră Tosa – Yuna betiluna, de 4 luni.

În luna noiembrie, când am programat ședința foto de familie cu tematica de Crăciun, o aveam în vedere și pe Yuna. Știam că va crește repede fiind de talie mare, știam că eu nu am să fiu în stare să-i fac o poză cum trebuie, așa că-mi doream să apelez la un profesionist.

În decembrie n-a fost să fie. Yuna era încă în schema de vaccinare și nu o scoteam din casă. Deci nu a putut participa la distracția noastră și mai bine că s-a întâmplat așa pentru că ar fi devastat toată butaforia din studio.

Apoi, deloc întâmplător, prin intermediul unei prietene am cunoscut-o pe Isolda care a acceptat entuziasmată să ne fotografieze împreună cu Yuna în studioul ei foto Seeds Memories.

Seeds Memories –  una din cele mai frumoase ședințe foto

Isolda este acel om de care îți place din prima. Este cald, e primitor și te face să te simți foarte confortabil în prezența ei. Iar împreună cu Cristina, partenera de la Seeds Memories, au reușit să surprindă în 3 ore unele din cele mai frumoase momente cu noi trei. Pentru că da, ceilalți doi membri ai familiei nu au participat la această ședință foto.

Aș vrea să mai adaug că nu e ușor să faci fotografii la copii și la căței. Iar Yuna noastră pur și simplu nu poate sta locului în prezența oamenilor, cere atenție încontinuu. Mai mult decât atât, nu mi-a dat prin cap să-i iau o jucărie sau o minge, misiunea noastră ar fi fost mult mai simplă.

Dar ne-am descurcat, fetele de la Seeds au fost grozave, Eva s-a distrat, ei oricum îi place să fie pozată dar s-a și jucat cu aparatul foto. Yuna chiar merita o medalie pentru răbdare. Cu ajutorul bobițelor de mâncare am reușit să o facem să reziste în acel decor frumos minimalist.

Dar cred că am vorbit destul. Vă las să admirați frumoasele fotografii cu Yuna, cu Eva și cu mine. Vă mulțumim fetelor, ne-am simțit foarte bine la voi „acasă”, la studioul vostru din Vatra Luminoasă.

Pagina de facebook a studioului Seeds Memories poate fi accesată AICI.

La final las un sfat pentru părinți și iubitori de animăluțe: timpul trece repede  așa că faceți fotografii profesioniste copiilor și/sau puiuților și păstrați-le în format fizic mai ales. Chiar dacă suntem în era smartphone-ului, fotografiile profesioniste sunt de neînlocuit și creăm amintiri de neuitat.

Și, dacă îți place blogul meu, te invit să dai subscribe aici pentru a fi la curent cu noi articole, să mă urmărești și pe facebook – AICI sau pe Instagram – AICI. Mulțumesc.

The post Una din cele mai frumoase povești cu un câine Tosa într-o ședință foto de neuitat appeared first on Laurabucur.ro.

Veselă, măslinie la piele, blondă, strălucind, cu nas în vânt.

Închid ochii și îi simt pielea caldă, atingerea care-mi făcea atât de bine, mîinile mari cu degete frumoase care meștereau de toate.

Închid ochii și îi simt mirosul, un miros unic de parfum cu iz de tutun, al mamei mele.

O prezență încă vie. Parcă încă o aștept să o îmbrățișez, să mă sărute, să-mi zâmbească. Parcă încă aștept să-i aud pașii grei călcând inconfundabil.

Acum sunt sigură că toate atenția ei ar fi îndreptată către fetele mele minunate. Cred că le-ar fi oprit acasă, la Focșani, și nu mi le-ar mai fi dat. Cred că ar fi fost lumina ochilor ei. Cred, de fapt sunt convinsă, că ar fi fost îndrăgostită de ele și cred că i-ar fi adus sănătate curată.

Un dor de 9 ani cât o viață

Sunt 6 9 ani de dor, care au trecut precum un gând. De multe ori visez să fi visat și să mă trezesc alungând cu mâna un vis urât. Să îi aud vocea cristalină din bucătărie. De fiecare dată m-am simțit copil când eram cu ea. Acum mă simt copil cu copilele mele.

Cineva m-a întrebat odată dacă nu cred că Eva mi-a fost trimisă de ea? Nu știu dacă să cred în reîncarnare dar îmi place acest gând. O sărut pe copila mea mare și blondă, o amușinez și mă gândesc la mama, invariabil.

După ce i-am făcut poza din profil (acum 3 ani, în 2015) am fost șocată de asemănarea ei, în special în privința acestui nas superb, cu o poză de-a mamei de când avea 10 ani. Păi e bucățică ruptă, zic.

The post Povestea unui nas, de la bunică la nepoată appeared first on Laurabucur.ro.

•  Uite Eva, drumul pe care mergem este drumul pe care mergeam când mă duceam la serviciu, zic eu.

O mică pauză.

După 1 minut:

•  Mami, tu ai avut multe ”serviciuri”?

Am zâmbit și i-am răspuns că înainte de ultimii 12 ani am mai avut și alte locuri de muncă, până când m-am regăsit într-unul care să-mi placă cu adevărat, acela de grafician.

Dar cum am descoperit plăcerea de a scrie

Eva a vrut să continui povestirea. I-am spus cum în timpul facultății am avut și slujbe de vară sau temporare cât să-mi strâng niște bani pentru eventuale vacanțe sau călătorii.

Apoi, primul job cu carte de muncă pe care l-am avut a fost la redacția unui ziar.

•  Adică ce făceai? Făceai un ziar sau îl vindeai? mă întreabă curioasă.

•  Nu, scriam articole.

Facem amândouă o pauză, după care tot ea spune ca pe o revelație:

•  Mami, acolo ai descoperit tu că-ți place să scrii, nu-i așa?

Am zâmbit cu nostalgie. Da, acolo a fost primul pas către a scrie.  

În următorii ani, am avut un traseu în zig zag dar tot la scris am ajuns, doar că pe blog.

După facultate am realizat că specializarea mea “pictura” nu mă prea ajută în a-mi crea un viitor. Mi-ar fi plăcut să duc o viață boemă cu un atelier în centrul Bucureștiului unde să pictez și să-mi vina prietenii în vizită și să filozofăm ca artiștii. Știam că acesta era un vis utopic. Nu aveam părinți cu bani care să mă susțină așa că trebuia să găsesc singură o cale, mai ales că urma să-mi plătesc o chirie în capitală.

În schimb am locuit în mansarda mult visată chiar în buricul târgului. Aici am cunoscut mulți oameni faini care mi-au dat direcția pe care să merg în viață. Aici am primit primul impuls de a scrie și așa m-am angajat la ziarul Cotidianul. Primul meu job serios, cum i-am spus Evei.

Am primit încurajarea de care aveam nevoie în cel mai sensibil moment al meu. 

După câțiva ani, am avut totuși ambiția de a face ceva și cu facultatea pe care o terminasem așa că am virat brusc către publicitate. După câteva slujbe primite și schimbate de-a lungul timpului, am reușit să găsesc locul perfect. Acolo unde am stat ultimii 12 ani, ca art director.

Numai că, în tot acest timp, am continuat să scriu pe blog. Prima postare a fost în luna mai 2006. Impulsul a venit de la o prietenă pe care mi-o făcusem la acea vreme. Cum nimic nu este întâmplător, se pare că și oamenii nu vin întâmplător în viață noastră. Acum nu mai suntem prietene, dar recunosc că m-a inspirat enorm la acea vreme. Dacă nu era ea atunci, probabil că nu aș fi avut blog niciodată. Probabil.

De la Ladypink la Stil de mamă

Revenind la blogul meu, nu știu câți dintre voi mai știți că el s-a numit mulți ani Ladypink și era pe platforma blogspot. Nu scriam foarte mult, dar postam tot ce găseam eu fain despre modă, haine, artă și evenimente urbane, din internetul care și el se afla la începturi în acea vreme.

Acum 2 ani i-am făcut un rebranding și l-am redenumit Stil de mamă. Era absolut necesară schimbarea având în vedere că am început să scriu și despre lucruri care au legătură cu copiii.

De multe ori am fost întrebată dacă blogul îmi aduce vreun câștig. Recunosc că nu, în atâția ani de zile am scris pur din plăcere, atunci când aveam chef, inspirație și timp. Au existat câteva bartere, dar strict pe produse pe care le agreez sau/și le consum. Bani au venit de câteva ori, număr pe degete.

Problemă era că eu nu-mi propusesem un scop din asta. Nu făceam planuri sau calendare editoriale, nu mă interesa ceva anume, nici nu știam foarte bine dacă mă citește cineva, nu știam cine bate la ușă.

De când cu copiii, parcă a început să-mi placă și mai mult să scriu, să vorbesc despre emoții, trăiri și sentimente. De multe ori mă întreb oare pe cine interesează ce scriu eu? Ca mai apoi să am surpriza plăcută să-mi spună vreo cunoștință cât de mult i-a plăcut ce a citit la mine, că s-a regăsit în cuvintele și emoțiile mele. Sau să-mi spună câte o prietenă că și-a cumpărat un produs din cel pe care îl recomandasem eu în nu știu ce articol. Vă spun, tare mișto este.

Noi începuturi alături de Arbo Media

Am descoperit că triggerul meu principal este să știu că oamenii apreciază ceea ce fac, că au încredere în mine în ceea ce spun sau recomand.

Și pentru că blogul are 12 ani de mediu online (culmea fix cât timpul meu ca angajat) a venit timpul să fac ceva mai mult. Așa că vă spun cu bucurie și entuziasm că de acum înainte voi colabora pe proiecte cu cei de la ARBO Media în cadrul proiectului ARBO Influence Marketing.

Ce înseamnă?

Înseamnă că voi scrie ca până acum, susținut, despre subiecte care-mi plac  care mă interesează, voi face recomandări de produse în care cred. Voi scrie cu drag despre haine, despre Love Yard Sale, despre evenimente mondene precum  și despre copii, emoții și sentimente. Nu va fi nicio diferență. Tot EU, Laura Bucur, voi fi..

Vă mulțumesc pentru că ați avut răbdare să citiți până la capăt și vă invit să vă abonați la newsletterul blogului și să dați like paginii FB, adică AICI.

The post Dulci amintiri cu oameni, fapte, scris și blog appeared first on Laurabucur.ro.

Fix așa sunt acum, doar că în loc de pânză este albul de la word iar din cauza emoțiilor nu reușesc să mă adun. Vreau să creionez portretul unui OM. Scriu, șterg, scriu și iar șterg și mă blochez. Un nod în gât stăruie, lacrimile s-au adunat în colțul ochilor gata să țâșnească, sufletul mi-e greu. Poate cuvintele sunt într-adevar de prisos în unele momente.

Spun Kuki și în cap îmi vine Ian Brown. La Kuki în mașină am ascultat prima oară un album de-al lui Ian Brown. Eram mai mulți în mașină și ne plimbam, nici eu nu mai știu pe unde. Drumul era mereu plin de veselie și reconfortant ca pâinea caldă pe masă. Nici nu conta prea mult destinația, plimbările în Octavia lui Kuki erau mereu un deliciu.

Spun Kuki și mi-amintesc de Felicita. Pe melodia lui Al Bano și Romina Power făceam un trio formidabil – eu, prietena mea și Kuki. În serile din Club A ne urcam pe scenă și dansam pe melodia asta desueta dar antrenanta pentru noi. Primeam și aplauze dacă nu știați. Eram caraghioși, noi, două demente puse pe dans, lângă un mare urs calm și blajin. Clipe de neuitat.

Spun Kuki și în cap îmi vine shaorma de la Foișorul de foc. În diminețile care urmau după nopțile de club, înainte de a ajunge acasă, era musai să luăm “masa” în oraș, același trio de cele mai multe ori. Nicicând nu mergea mai bine o porție zdravănă de carbohidrați, indiferent de anotimp. Era tabietul nostru înainte de a lua calea spre casă. N-am sa uit niciodată gustul acelei shaorme.

Spun Kuki și mi-amintesc de plecările spre Vamă pe nepusă masă. Locuiam eu cu prietena mea, așa ca fetele, și nu era nici o problemă dacă lăsam totul baltă. Incropeam un minimum de bagaj și luam calea Autostrăzii Soarelui. Doamne ce zile faine!

Fotografia de mai sus este făcută de Kuki in Vama…

Spun Kuki si imi vin in cap toate “concertele” de pomina de la el de acasa de pe 1 mai, o casa atat de primitoare incat si daca erai pentru prima oara acolo te simteai ca la tine.

Spun Kuki si mi-amintesc de toate petrecerile pe care le dădea de ziua lui. Cată lume se aduna in jurul lui, era iubit, nici nu aveai cum să nu-l iubesti.

Spun Kuki si mi-amintesc de zambetul lui mucalit, de filme, de prieteni, de viata. Un om talentat si iubit.

Spun Kuki si imi dau seama că nu am cunoscut un om mai bun ca el. Ti se lipea pur si simplu de suflet.

Acum 2 ani a plecat. A plecat impreuna cu 64 de oameni faini, cu prietenii, cu muzica, cu zambetul lui inconfundabil, cu tot ceea ce iubea. Noua ne-a ramas un gol. Si speranta.

The post Frânturi de suflet ca un pahar de vin și-o gustare appeared first on Laurabucur.ro.

V-amintiti, probabil, de celebra madlena si gustul ei care a activat memoria involuntara a scriitorului Marcel Proust, transpunandu-l in vremurile copilariei. La mine a functionat asa un banal zgomot, un scartîit de ceva, nu-mi dau seama ce era.

Dar stiu foarte bine ca acum trei nopti a batut vantul putin mai tare, era tare placut dar in tot acel amalgam de zgomote am distins unul care semana cu glisarea unei jaluzele grele din lemn, exterioare. Cu siguranta nu sunt in zona mea jaluzele de acest fel, dar stiu ca pe mine, in acele clipe ale noptii, sunetul m-a trimis in anii copilariei mele dulci de la Focsani. Locuiam (acum e doar tata) intr-o zona de blocuri cu un nr mic de nivele, nu depasea 4, multe fiind doar cu 3 nivele. Dar in spatele blocului meu exista una din putinele case din zone. O casa frumoasa, cu un singur nivel, boiereasca, locuita de o familie respectabila, fam. Buniș. Casa avea la toate geamurile jaluzele grele din lemn, pe care D-na Buniș le tragea in fiecare dimineata cu constiinciozitate. Acesta era sunetul care ma trezea, eu fiind la etajul doi vedeam tot in curtea lor.

Cand am cunoscut eu familia Bunis casa intrase deja in procesul de declin, dar era sublima pentru mine. Doamna Bunis era o femeie uscativa, cu doi ochi albastri mari, foarte eleganta in momentele in care iesea la plimbare la brat cu sotul ei. In rest de o bunatate iesita din comun. D-nul Bunis era, of cum sa-l descriu, un om deosebit de bland, pasionat de carti si filatelie. Ce m-a atras ca un magnet a fost numarul mare de catei si pisici care locuiau in curtea lor. Intre blocul meu si casa/curtea lor, asezata cumva perpendicular, era gradina locatarilor blocului, printre care era si bucatica noastra. Facusem carare catre curtea din spatele casei lor, desi vecinii meu nu prea ma lasau. Dar iarna, singurii pasi prin zapada erau ai mei catre gardul casei, stateam la povesti minute intregi, nu mi-amintesc exact de ce nu m-a primit de la inceput in curtea lor, probabil ca nu ma lasa mama. Dar mie imi placea asa. Pamantul din gradina noastra era mai ridicat decat al curtii lor, si aveam o priveliste buna. Cateii sareau cu usurinta gardul, iar eu eram fermecata de tot, de povesti cu caini, de povesti despre casa, despre teiul batran din curte, despre ciresele imense din copacelul de la fereastra bucatariei.

Treptat am inceput sa pasesc in curte, intai in cea din fata, plina cu trandafiri imensi rosii pe care D-na Buniș ii taia si ii ingrijea cu regularitate, apoi bancuta de la radacina teiului batran. Apoi am pasit in taramul de vis studiat si rastudiat si locuit de catei. Am inceput sa intru si in casa. Am vazut toata colectia de timbre, toata biblioteca, asa am facut cunostinta cu „Doamna si catelul” a lui Cehov. Stimabila familie Buniș nu avea copii. Doar niste nepoti care veneau destul de rar. Dar eu eram cumva „adoptata” de ei, si chiar daca nu primeam stimulente materiale, pentru mine era perfect ca puteam petrece orele mele de stat afara impreuna cu D-na Buniș si cainii ei. Acum visez cu ochii deschisi. Mi-e dor tare de acei ani, nici nu stiu daca am impartasit cuiva, in afara de mama desigur, orele mele petrecute acolo.

Declinul a inceput in ziua in care a trebuit ca teiul batran sa fie taiat. Mi-amintesc ca D-na Buniș nu a iesit din casa cateva zile, eu nu intelegam si o intrebam pe mama de ce. Incerca sa-mi explice dar ce stiam eu…Cativa ani mai tarziu, nu multi, au fost nevoiti sa vanda casa. Imi povestea cu durere ca nu vor asta dar nu au de ales, nu au bani sa o intretina. Eu iar nu intelegeam, de ce sa dea o ditamai casa pe o garsoniera la marginea orasului. OOF! Eu crescusem, probabil ca incepusem sa cunosc primele indragosteli specifice varstei, vizitele mele se rarisera, ei se mutasera. Spre rusinea mea, nu am reusit sa-i vizitez vreodata in garsoniera, oricum se retrasesera foarte mult. Domnii Buniș nu au mai calcat in zona noastra. Am aflat doar cand au decedat, prima ea, cred ca suferinta isi spusese cuvantul. Mi-e dor de ei. Nu am mai cunoscut vreodata asa oameni.

Save

Save

The post Povestea din spatele blocului meu appeared first on Laurabucur.ro.