Povestea unui nas, de la bunică la nepoată

Închid ochii și îmi amintesc perfect de ea.

Veselă, măslinie la piele, blondă, strălucind, cu nas în vânt.

Închid ochii și îi simt pielea caldă, atingerea care-mi făcea atât de bine, mîinile mari cu degete frumoase care meștereau de toate.

Închid ochii și îi simt mirosul, un miros unic de parfum cu iz de tutun, al mamei mele.

O prezență încă vie. Parcă încă o aștept să o îmbrățișez, să mă sărute, să-mi zâmbească. Parcă încă aștept să-i aud pașii grei călcând inconfundabil.

Acum sunt sigură că toate atenția ei ar fi îndreptată către fetele mele minunate. Cred că le-ar fi oprit acasă, la Focșani, și nu mi le-ar mai fi dat. Cred că ar fi fost lumina ochilor ei. Cred, de fapt sunt convinsă, că ar fi fost îndrăgostită de ele și cred că i-ar fi adus sănătate curată.

Un dor de 9 ani cât o viață

Sunt 6 9 ani de dor, care au trecut precum un gând. De multe ori visez să fi visat și să mă trezesc alungând cu mâna un vis urât. Să îi aud vocea cristalină din bucătărie. De fiecare dată m-am simțit copil când eram cu ea. Acum mă simt copil cu copilele mele.

Cineva m-a întrebat odată dacă nu cred că Eva mi-a fost trimisă de ea? Nu știu dacă să cred în reîncarnare dar îmi place acest gând. O sărut pe copila mea mare și blondă, o amușinez și mă gândesc la mama, invariabil.

După ce i-am făcut poza din profil (acum 3 ani, în 2015) am fost șocată de asemănarea ei, în special în privința acestui nas superb, cu o poză de-a mamei de când avea 10 ani. Păi e bucățică ruptă, zic.