Când mama credea că fără copii acasă poate fi mai ușor, dar de fapt mai mult se gândea la „râd? aleargă? fac caca?”
Sunt ca o găină fără cap.
Mă învârt, mă uit la ceas, mai deschid laptopul, mai citesc ceva, iar mă uit la ceas. Merg cu ochii țintă, cu ochii în gol de fapt, îmi ocup timpul cu ceva, orice, numai să…nu știu, să treacă mai ușor dorul.
Ai mei, cei trei, au plecat chiar de sfânta Maria la bunica. Eu nu am putut merge cu ei pentru că am târg în weekend și mai am chestii de rezolvat. Dar abia au trecut câteva ore și nu știu ce să fac. Cât să-mi umplu timpul ăsta gol? Fără ele, fără glasurile lor, fără ubicuul și perpetuul „MAMI”.
Băi da, deja mi-e dor de ele. Va fi prima oară în istorie când stau așa mult departe de ele.
Ziua mai e cum mai e, dar noaptea…nici nu vreau să mă gândesc.
Îmi vine să iau mașina și să mă duc după ei….
Cel puțin am satisfacția că mi-am rezolvat câte ceva din ce mi-am propus. Ar trebui să profit din plin, să mă odihnesc, să fac ceea ce nu reușesc niciodată să fac decât dacă sunt singură.
Să stau poate doar cu gândurile mele, fără să fiu bruiată de râsete, chiote sau lacrimi. Dar nu, e clar, nu pot trăi fără ele.
Ar fi fost mișto să scriu acum despre cât de bine e fără ele lângă mine în ciuda așteptărilor. Ar fi ieșit un articol fain din asta. În general, tot ceea ce este atipic, are succes. Sau măcar diferit.
Dar nu, la mine este atât de previzibil încât mă bușește și râsul. Jur, râd singură. Tot e bine.
Oare ele ce fac acum?
Se joacă? Râd? Aleargă? Fac caca?
O să râdeți de mine, știu. O să ziceți că în loc să profit de aroganța de a fi singură, fără copii și soț, fără să fac cuiva de mâncare, fără să dau raportul despre unde mă duc și cât stau, fără să șterg funduri de caca. Dar zău dacă mă pot bucura!
Sunt câteva zile cu care nu știu ce să fac. Adică știu ce să fac, am multe planuri administrative și profesionale…pfuai cum sună, dar gândurile sunt doar după ele. Fetele mele sunt viața mea. Pff, cât de goală e casa!
Chiar mă întreb: oare cum rezistă părinții care-și trimit copii la bunici pentru toată vacanța de vară. 3 luni nenică, 3 LUNI de zile fără copii aș înnebuni. Sau poate m-aș obișnui. Cine știe.
Gândurile astea de mamă nu-mi dau pace. Poate ar trebui să mă întâlnesc cu vreo prietenă, e un prilej bun. Numai că toată lumea e cu planuri, vacanțe, plecări, chestii-trestii.
Daaa, un film aș vedea, un film ușurel de fete. Să merg la cinema cu prietena mea și să ne rădem ca tutele. Vise.
Mai bine trec la serialul meu Suits, am ajuns la sezonul 7, mai am puțin.
Știți ce trebuie să faceți în continuare, nu? Asta dacă v-a plăcut ce am debitat în acest articol. Să dați subscribe la newsletter pentru a afla primii noutățile. Și să dați LIKE și paginii fb a blogului stil de mamă, adică AICI. Ce ziceți?