Incep sa se auda artificiile, chiar si de la etajul 8 jumate. Yuna e langa bradutul iluminat asteptand, probabil, sa o scot afara. A ridicat usor capul catre mine, a plescait din limba si s-a culcat la loc.

Mai devreme mi-a aparut pe facebook o poza-amintire cu mine si cu Eva cand era mica, printre sutele de postari ale celor care isi publica rezolutiile pentru 2023. Mi-a venit si mie sa scriu ceva dar nu stiu ce, ma simt blocata.

Nu stiu de ce imi vine al naibii de greu sa scriu despre ce a fost pentru mine acest an. Pentru ca a fost un an de cotitura. Un an greu, de neimaginat.

Revenind la poza de mai devreme, cea de mai jos, mi-au dat lacrimile. Mi-amintesc de toate momentele duioase cu prima mea fetita, prima mea dragoste de mama. Efectiv se citeste fericirea pe chipul meu si aceasta fericire este chiar ea, fetita mea.

Incerc din nou sa ma concentrez sa scriu, sa las cateva ganduri despre mine din 2022. Anul asta a fost nu doar un ALT an calendaristic vorbind, a fost anul in care am luat cea mai dificila decizie, aceea de (acum ezit sa scriu cuvantul) a ma elibera. A fost anul in care am renuntat la „stabilitatea” pe care o ofera cuvantul familie. Am renuntat pentru ca am simtit ca nu mai am putere sa continui, simteam ca ma sufoc, mi se spunea ca nu sunt buna de nimic si simteam ca EU-l meu se dezintegreaza si ca devine ceva incert, sters, blurat.

A fost cred ca cea mai asumata decizie a mea si cu ce pret! Pretul de a fi singura mai degraba decat intr-o relatie in care simteam ca ma blurez de tot. Pretul de a avea fetele cu mine pe jumatate. E cumplit de greu.

Grele sunt momentele cand suntem impreuna pentru ca simturile mele trebuie sa fie ascutite de 10 ori mai mult, starea mea de alerta e de 10 ori mai iute, energia mea trebuie sa fie la cote ridicate pentru ca sunt singura in tot ce fac.

Apoi, cand fetele pleaca, iau cu ele jumatate din mine si ma lasa fara far. Orbecai un pic in intuneric pana-mi gasesc sensul si energia, apoi ma intremez putin si o iau de la capat. Ma ridic incet pe un genunchi, apoi pe celalalt, imi sterg praful de pe haine, imi dau parul dupa urechi, vorbesc putin cu mama si imi revin.

Imi suna-n minte toate articolele citite despre parenting si despre cum trebuie sa ne bucuram de copii cat sunt mici pentru ca trec repede anii, intr-o clipita se fac 18 si zboara de acasa iar noi parintii ramanem singuri. Mie mi s-a injumatatit timpul si asta e cel mai dureros.

Asta e pretul pe care-l platesc pentru a reusi sa devin din nou eu insami. Asta e 2022 pentru mine. Dar sper ca e si o lectie. O lectie pentru mine desigur. O dovada de curaj, o dovada ca pot sa ma bucur de mine si de ceea ce ofer.

Si, in final, nu e vorba despre mine in ceea ce spun mai sus. E vorba in primul rand despre fetele mele, despre ceea ce eu le dau mai departe. Curaj, inspiratie, valori, recunostinta. Nu stiu daca am sa reusesc, dar stiu ca ma straduiesc.

Sper ca 2023 sa-mi aduca mai multa incredere, speranta, sanatate, forta si, de ce nu, iubire.

La multi ani cu bucurii sa am!

The post Doar cateva ore mai sunt pana se incheie 2022 appeared first on Laurabucur.ro.

Am vrut să-l văd imediat, mi-a dat imbold un ad smart din metroul Bucureștean. (credit foto Lexa)

Apoi mi-am dorit să-l văd pentru că e regizat de Tim Burton, da, regizorul ăla ciudățel dar care a făcut niște filme cripy – delicioase (ex: Edward Mâini-de-Foarfecă, Frankenweenie, The nighmare before Christmas…)

În plus, Familia Addams e unul din filmele care mi-a marcat copilăria în anii ’90 și care a dat unele din cele mai bine conturate personaje din cultura pop. Cine n-a auzit de ei?

Așa că am vrut să văd Familia Addams din anii 2022.

Fun Fact: Cristina Ricci, cea care joacă rolul profesoarei din serial, a fost de fapt Wednesday în anii 90.

Outfit-urile lui Wednesday m-au dat pe spate

Încă de la primul episod (această primă serie are 8 episoade și se pare că lasă loc de continuare) m-a fermecat totul. Decorurile, personajele, replicile sarcastice dar super inteligente ale lui Wednesday – fiica adolescentă a familiei Addams, toate mi-au plăcut. 

Dar ce m-a lăsat cu gura căscată sunt outfit-urile personajului central. Mă uitam cu Eva, puneam stop pe câte un cadru să vedem mai bine pantofii sau exclamam admirativ la câte un pulover alb-negru sau ne minunam de rochiile cu iz gotic. Pentru că, evident, un style icon ca Wednesday Addams nu putea fi decât monocromatic. Dar ce armonie!

Cea care s-a ocupat de costumele demențiale ale personajelor este COLLEEN ATWOOD și colaborează cu Burton de multă vreme. Am admirat-o și mai mult pentru că a reușit să creeze outfit-uri avangardiste (potrivite pentru adolescenți) în condițiile în care personajul din Familia Addams era deja un fashion icon chiar dacă gotic: rochie neagră, guler alb, păr negru împletit în două codițe. Ce ai fi putut să faci mai mult?

La fiecare scenă o admiram pe Jenna Ortega, actrița care a interpretat-o pe Wednesday, și de care sunt aproape sigură că va influența generațiile următoare în materie de stil.

Dar hai să vă arăt câteva cadre cu outfit-urile lui Wednesday.

   Cr. Vlad Cioplea/Netflix © 2022

      Cr. Courtesy of Netflix © 2022

Și dacă faceți parte din cei pentru care costumele nu prea contează într-un film, acest serial merită văzut pentru că a fost filmat tot în România. Eu am aflat abia după ce am văzut serialul. S-a filmat în:

• Castelul Cantacuzino – Bușteni

• Universitatea Politehnică – București

• Grădina Botanică – București

• Casa Monteoru – București

• Bazinul de înot Dinamo – București

• Conacul Olga Greceanu – Dâmbovița

Vă las mai jos un filmuleț făcut chiar de Netflix:

So, recomand Wednesday, chiar de văzut împreună cu copiii pre și adolescenți. Sunt și câteva replici savuroase de parenting.

The post Wednesday, un serial cu cele mai cool outfit-uri văzute de mine în ultima vreme appeared first on Laurabucur.ro.

Închid ochii și respir adânc.

E 7 dimineața. Prin fereastra larg deschisă de la etajul 2 al blocului în care am copilărit se aud ciripit de vrăbiuțe, un guguștiuc în depărtare și câte un cocoș întârziat. În rest liniște.

Am cafeaua fierbinte lângă mine din care am luat prima înghițitură; am simțit cum mă arde pe gât și cum aroma ei îmi pătrunde în tot corpul.

Yuna sforăie de trosnește parchetul la picioarele mele. Fetele dorm în cealaltă cameră. Sunt în vacanță.

Peste mai puțin de 18 de ore e ziua mea.

1 mai.

Anul acesta vreau să las aici scris un exercițiu de recunoștință. Am citit eu că face bine. Dar vreau să fac această listă cu motive de recunoștință mai ales pentru că ultimele 6 luni m-au pus la grele încercări și acum vreau să mă concentrez pe cine sunt, pe ce am, pe ce e bine și frumos.

47 e doar un număr. Întâmplător sunt anii mei. Sunt anii trăiți de mine, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin prezent, cu rele, cu bune dar mai ales cu foarte bune.

Nu vreau s-o mai lungesc. 47 de motive sunt destul de multe și deja am spus mai sus câteva dintre ele. Le împart în 3 categorii pentru că mi se pare că e mult mai clar.

EU CU MINE

1. Sunt sănătoasă și (încă) plină de energie.

2. Intuiția mi-e prietenă de încredere, întotdeauna am spus-o.

3. Sunt curajoasă.

4. Am ales să închid ușa unei relații grele.

5. M-am pus pe mine pe primul loc.

6. Mă străduiesc și îmi iese de multe ori în ultima vreme să nu ma mai contrazic (fără miză) cu cei din jurul meu.

7. Dacă mă simt suprasolicitată îmi ofer pauză.

8. Am claritate și văd încotro mă îndrept.

9. Am decis să am grijă mai mare de sănătatea mea.

10. Iubesc oamenii.

11. Sunt prezentă în orice activitate fac.

12. Nu mai stau în social media foarte mult.

13. Am încredere în mine.

14. Mă bucur de prezent.

15. Fac exerciții mentale să trăiesc în armonie cu corpul meu modificat după nașteri.

16. Mă uit cu blândețe la copilul meu interior.

17. Relația mea cu mine

EU CU CEILALȚI

18. Fetele mele minunate care-mi pun zilnic „oglinzi” în față să mă văd mai bine.

19. Câinele meu mare și blând care de mai bine de 3 ani ne oferă dragoste necondiționată.
20. Fratele meu mișto și râsul împreună cu el.
21. Tata pentru că e tata.
22. Familia mea extinsă și relația faină cu ea.
23. Prietenele mele cu care am relație deschisă de încredere.
24. Colega mea (care întâmplător e și șefa mea) cu care mă știu de abia 3 luni dar cu care am o conexiune foarte caldă.
25. Comunitatea Love Yard Sale care aduce oameni frumoși tare de care sunt foarte mândră.
26. Gazdele (U Cafe) târgului meu care la fel sunt oameni faini și cu care am o relație frumoasă.
27. Oamenii cu care am lucrat sau/și lucrez pe proiectele mele personale.
28. Învățătoarele fetelor mele pentru că sunt oameni de calitate în pofida instituției de stat în care își exercită aceste calități.
29. Oamenii din jurul meu care mă inspiră și mă ajută să cresc.
30. Acest blog care de mai bine de 15 ani mă lasă să scriu în el.
31. Omului cu care am fetele, care mi-a fost sprijin esențial când mama mea a plecat de lângă mine și care mi-a oferit ani frumoși în prima parte a relației noastre.

EU ȘI VIAȚA

32. Doamneee! Cafelei, această licoare care-mi aduce exaltare în fiecare dimineață.
33. Soarelui de care sunt dependentă.
34. Primăvara minunată în care m-am născut.
35. Diminețile de vară.
36. Marea pe care o iubesc.
37. Culorile din viața și din hainele mele.
38. Muzica, dansul, filmele și cărțile care-mi aduc atâta satisfacție sufletească.
39. Florile, pe ele le-am descoperit mai târziu ca fiind parte importantă în viața mea, dar fără de care acum nu aș putea trăi o zi fără ele în casă.
40. Șofatul care-mi place tare de tot.
41. Plimbările cu Yuna indiferent de vreme.
42. Călătoriile în mașină cu fetele.
43. Răsărituri și apusuri.
44. Râsul meu și râsul împreună cu ceilalți.
45. Locul numit „Talapan” (e undeva în Panciu) în care merg Paște de Paște și care mă încarcă cu o energie fantastică.
46. Vizionatul de filme împreună cu fetele mele.
47. Tot binele și frumosul care mă înconjoară și pe care am ochi să le văd.

Credeam că nu voi găsi 47 de motive de recunoștință dar în momentul în care am început să le scriu mi-am dat seama că încă mai am.

Deci da, e fain acest exercițiu, e adevărat ce se spune că începi să simți o căldură care-ți pătrunde în corp și care se transformă în bucurie.

Mulțumesc Cristina Oțel pentru sugestia ta de a scrie această listă de ziua ta și pentru că le-ai împărțit în aceste 3 categorii pentru o și mai mare claritate.

La mulți ani mie!

La mulți ani fratelui meu Bogdan care e născut în aceeași zi cu mine la distanță de 4 ani.

Mulțumesc mama de acolo de unde ești!

PS: Fotografiile sunt făcute de Ioana Dodan în studioul Fab Squad și fac parte din super proiectul ei mișto Self Club.

The post 47 de motive de recunoștință de ziua mea appeared first on Laurabucur.ro.

Nu-mi imaginam că poate să-mi placă o toamnă. Sau cel puțin nu așa de mult.

Atenție! Acesta este un articol vizual.

Am spus și pe instagram într-o postare (am făcut și multe stories) cât de mult mă fascinează în acest moment frumusețea acestui anotimp. Nu știu dacă e mai altfel decât de obicei sau poate nu am fost eu suficient de atentă la ea. Dar la cum a îmbrăcat Focșaniul cât am stat eu acolo o săptămână, m-a încărcat cu multă energie pozitivă.

M-am întors în București și nu văd frumusețea ei urbană ca acolo.

Am stat la Focșani o săptămână împreună cu fetele, inclusiv cu Yuna. Ieșeam cu ea la plimbare de cel puțin 2 ori pe zi, indiferent de vreme. Și chiar dacă a plouat, a suflat vântul de dansau frunzele în aer sau ne încălzeau razele blânde ale soarelui strălucitor, tot ce vedeam în jur era fascinant.

Dar mai bine să las pozele să vorbească.

O iau în ordine cronologică.

Prima zi, din jurul blocului lui tata.

Apoi au început frunzele un dans în vântul stârnit.

A trecut și ploaia.

Soarele meu iubit!

Cam așa cu orașul meu Focșani.

Nu a trebuit să merg prin păduri sau pe la munte să mă bucur de toamnă în splendoarea ei. E ftumoasă și urban.

The post Album de toamnă din Focșani appeared first on Laurabucur.ro.

Azi e ziua DOR.

Un cuvânt atât de frumos încât merita atenția mea într-un articol aici.

Azi se fac 2 luni și 2 zile de #stauacasa cu copii. 

11 martie a fost prima zi cu școli închise. Am prins, blocați în apartamentul cu balcon minuscul, 3 evenimente importante: ziua Evei, Paștele și ziua mea. A fost greu, a fost trist, a fost enervant dar probabil că ne vom aminti toată viața de aceste zile. Și cred că ne vom aminti de ele cu zâmbetul pe chip.

Mi-e DOR să-mi văd copilele cum zburdă în voie afară.

Cel mai rău îmi pare de Mia. Dacă Eva a mai fost cum a mai fost cu școala, cu învățătoarea și colegii ei, Mia e pierdut realmente ultimul an de grădiniță în care ar fi putut învăța lucruri faine despre ea care să o ajute în trecerea într-o nouă etapă, școala.

Eu nu sunt un pedagog suficient de bun. Ca părinte poate, dar tot nu sunt acel părinte dedicat și cu răbdare. Mi-a fost și încă îmi este greu să fac activități cu ea. O jumătate de oră, maximum o oră rezistam împreună să ducem la bun sfârșit ceva.

Într-adevăr, am petrecut mult mai mult timp împreună, am citit mult mai mult și în continuare își dorește doar cărțile alese de ea. Și am reușit să ne adunăm seara cu toții să jucăm ceva. Mai ales macao. A devenit din ce în ce mai bună, deși ține greu cărțile de joc în mâinile ei micuțe.

Mi-e DOR de o vacanță acolo unde ne place în care suntem liberi.

În ultima vreme, să zic 2 săptămâni, am ieșit mai des cu ele afară la plimbare cu Yuna. Am constatat, cu plăcere recunosc, că sunt bine instruite. Rezistă bine cu masca pe față o oră, nu ating nimic cu mâinile, nici măcar nu se scarpină dacă le mănâncă piciorul, se dau la 2 m din calea oamenilor care vin înspre ele.

Sunt mândră de ele. Iar dacă ne-am întâlnit cu vreun cunoscut fără mască pe față, îl luau la rost imediat.

Cu toate astea, la Mia începe să se simtă presiunea. Îi e dor de multe, în general de libertate și de natură. Mi-a spus-o chiar ea. Și, deși ziua e bine, seara și-a schimbat comportamentul. Mă cere insistent pe mine, plânge și spune că-i e frică. Iar mie mi se face inima ghem.

Mi-e DOR să fiu eu liniștită pentru a fi ele.

Deși din exterior nu pare că m-ar fi afectat prea tare pandemia asta, corpul își spune cuvântul. Mi s-a extins psoriazisul din ce în ce mai tare, mă mănâncă scalpul și urechile de numa. În plus mi-au apărut și alte pete și abia aștept să ajung la dermatolog. Noroc că am scăpat de stările anxioase de la început. Magneziul cred că și-a spus cuvântul. Probabil.

Mi-e DOR să mă simt iubită și puternică.

Mi-e dor de tata și de frate-miu, mi-e dor de Focșani, de oameni, de prieteni, să stau la terasă să beau și să mănânc, să savurez o înghețată pe stradă și să beau o cafea bună de la cafeneaua mea preferată.

Mi-e DOR de Love Yard Sale.

De mine cui e DOR?

Sursă foto Fuu J on Unsplash

The post 2 luni și 2 zile de #stauacasa și cam de ce mi-e mie DOR appeared first on Laurabucur.ro.

De obicei fug la cafenea dar câteodată sunt prea plină de cofeină la acea oră a amiezii și nu vreau să arunc banii doar de dragul de a-mi lua ceva.

Așa că stau și aștept pe holul de la cursuri unde e cald și bine. Și de obicei sunt eu, câțiva tați și o mână de bunici (sau bone, nu știu). Azi urmăream conversația dintre două doamne și asta doar pentru că mi-a atras atenția căciula de blană a uneia dintre ele, lucru care mi-a amintit de mama.

Mama purta căciuli de blană, pălării și toculițe. Mă fascina felul în care le purta și asorta. Toate erau făcute de bunica mea, respectiv mama ei, care a fost modistă în Iași. Ea le-a păstrat și purtat cu eleganță. Eu nu mai am nimic de la ea, le-a dat tata pe toate. Dar asta e altă poveste.

Ascultându-le pe cele două femei de azi, la un moment dat doamna cu căciula se “plângea” cumva că nu poate mânca nimic din ce gătesc copii ei. Ei gătesc și mănâncă doar chestii „bio” și mâncăruri moderne de care ea nu a mai auzit până acum. Am zâmbit.

Căciula de blană a fost madlena mea cu arome.

Am început să mă gândesc iar la mama și la mâncărurile ei. O clipă m-am speriat pentru că nu-mi aminteam aroma mâncării făcute de ea. Apoi am început să salivez abundent amintindu-mi pe rând de câte un fel de mâncare.

Prima a fost salata Boeuf. Cea mai bună din lume. Doar tata a reușit s-o egaleze dacă nu s-o întreacă.

Apoi mi-am amintit de pastele ei destul de fade, doar spaghete fierte cu brânză sărată și unt. Dar cu ce plăcere le mâncam!

Sărățelele ei cu chimen care se topeau în gură. Le făcea cu un aparat special pe care îl au eu acum acasă.

Apoi mi-a apărut în fața ochilor pepenele împreună cu pâinea și plăcerea cu care ea le combina. Cu pâine mai mânca și strugurii. Eu, niciodată.

Mi-am amintit de primul avocado mâncat împreună cu ea. Ne-am mirat ce fruct o mai fi și ăsta și am zis hai să încercăm. L-am mâncat gol pentru că nu știam și ni s-a părut incredibil de grețos. :)))

Apoi m-a invadat gustul saramurii de pește, picantă și mega gustoasă. Apoi înghețata făcută de ea plină de ace din cele două cutii lunguiețe galbenă și maro. Apoi mi-am amintit de frigănelele ei și de pâinea proaspătă cu unt și zahăr, pe post de dulce. Crema de zahăr ars, ah, fenomenală. Castraveții murați, ardeii umpluți murați, musacaua și magistrala prăjitură cu bezea.

Doamne, ce bine! Nu am uitat aroma mâncării preparate de ea. Așa am crezut și mă speriasem nițel.

Dar oare ea ar fi mâncat mâncarea gătită de mine?

The post În căutarea timpului pierdut…cu aromă de pepene cu pâine appeared first on Laurabucur.ro.

– La noi a venit aseară moș Crăciun.

Așa obișnuiește la noi de când mă știu. Moșul vine pe geam într-un moment când nimeni din casă nu e atent. A reușit să aducă fetelor doar ce și-au dorit. Frenezia cu care rupeau ambalajele și descopereau ce îi ceruseră Moșului pe listă, ochii plini de bucurie și chiotele pe care le scoteau îmi umpleau sufletul de fericire.

– Acum beau prima gură de cafea într-un oraș care nu-mi place. Mi-e dor de cafeaua băută împreună cu mama dimineața. Ea era mereu la a doua dar o savura cu aceeași plăcere ca pe prima pentru că îi plăcea la fel de mult să bea cu mine. Sporovăiam amândouă în bucătărie vrute și nevrute. Nu aveam copii și nici un iubit anume.

– Anul ăsta am făcut primul meu cozonac din viața mea. Și nu orice fel, ci unul keto, adică fără zahăr, cu îndulcitor și făină de migdale. Nu a ieșit foarte dulce, dar gustul e perfect. E umplut cu nucă așa cum îmi place.

– Fetele au fost aseară la colindat. Mia știa 2 colinde de la grădiniță. Eva nu mă surprinde.

– De acest Crăciun mi-am propus să zac, să citesc și să mă uit la filme. Parțial am reușit. Doar cartea și câteva filme începute le mai am de terminat. În rest sunt în grafic.

– Într-una din zilele astea am reușit să mă uit la pozele din telefon. Toate din acest an. Și am făcut puțină curățenie. Și uitându-mă eu așa, mă gândeam ce an am avut. Un an greu. Un an cu decizii (unele foarte bune, altele proaste), un an cu schimbări, un an în care cu foarte mare efort am scos-o la liman (sper) pe iubita noastră cățelușă. Un an cu un Crăciun pe care aș fi putut să-l petrec singură, fără copii. Am ales să fiu totuși cu ei. Și e ok așa. Un an pe care-l încheiem apoteotic toți 4 cu antibiotice. Mia cu scarlatină, Eva și soțul pozitivi la streptococ, eu negativ dar cu o mare amigdalită pultacee.

Suntem bine, cu toate astea. Doamne ajută!

– Profesional mi-a fost binișor, de ce să nu recunosc. Love Yard Sale este acolo unde trebuie, au mai apărut proiecte, mi-au ieșit câteva pasiențe. Anul acesta a fost unul cu cele mai puține ieșiri în offline. Nu a fost rău. Am ieșit doar unde am simțit să o fac. 

– Încă o zi și ajung și la tata. Acolo sunt eu. Acolo mâncarea se pregătește chiar înainte de a lua masa. Acolo mâncarea are gust.

– Îmi iubesc prietenii. Chiar puțini cum sunt.

– Mi-e dor să mănânc un platou cu  brânză, ceapă, slăninuță, tobă și cârnați. 

– Ieri am făcut turtă dulce pentru că fetele au vrut să-i dea lui Moș Crăciun. A ieșit demențială, eu care nu sunt fan acest dulce.

Mai scriu mult? :))

A fost o dimineață de Crăciun cu inspirație.

Sărbători cu tihnă și iubire vă doresc!

The post Gânduri random în prima zi de Crăciun 2019 appeared first on Laurabucur.ro.

Știm cu toții, atunci când vine vorba să-ți faci un act, indiferent care ar fi el – că e ceva nou, că e ceva ce trebuie să schimbi – știi că ai de stat la cozi și că trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și…cafea.

Mi-amintesc și acum ziua în care trebuia să ne schimbăm pașapoartele și fetele erau încă mici. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, ne-am instalat la ditamai coada, ușa încă nici nu se deschisese. Până la urmă am abandonat și am plecat acasă, urmând să vină doar soțul a doua zi cu rezervare în prealabil făcută.

Acum, după 10 de ani de liniște în privința permisului auto, am fost convinsă că mă așteaptă aceeași tevatură.

Pe 18 noiembrie îmi expira permisul auto. Abia așteptam să închei ediția aniversară de târg ca să mă pot ocupa de treaba asta. Primul pas pe care l-am făcut a fost să caut pe site la DRPCIV (Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor). Am avut surpriza să constat că există serviciul online (AICI). Am intrat repejor și mi-am făcut rezervare. Am printat atât rezervarea (să nu uit, nu de alta) cât și lista cu documentele necesare (AICI).

Partea cea mai anevoioasă din toată afacerea este FIȘA MEDICALĂ.

*Din câte înțelesesem, până de curând, dacă permisul nu era expirat, nu mai era necesară vizita medicală. Dar acum e obligatorie. Ceea ce e un lucru bun.

Am dat câteva telefoane și am aflat de un centru medical aproape de casă care ar emite astfel de documente. Am sunat, am făcut rezevare peste 2 zile și gata. Pentru cei interesați este vorba de Standardmed.

A doua zi m-am prezentat la ora stabilită. Acest centru medical este într-un apartament de bloc destul de înghesuit pentru masa de oameni care se perindă pe acolo. Totuși, trebuie să recunosc că s-au mișcat destul de rapid. Am făcut toate testele, am plătit cu cardul taxa și în 2 ore am plecat cu fișa medicală în mână.

În următoarea zi m-am prezentat cu o oră înainte de programarea mea online la ghișeul de la poliție. În drum spre Pipera mi-am luat o cafea mare fără zahăr de la benzinăria Mol.

Cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată. De fapt nici nu am terminat-o, fie vorba-ntre noi. Cu toate astea m-am enervat pentru că am așteptat o oră să pot bea din ea, mi-am fript și limba, am pătat și hainele.

M-am îndreptat spre ghișeul unde eram programată. Erau doar 2 oameni. Am plecat apoi în căutarea unui ATM pentru a putea plăti taxa de emitere a permisului. 

Voi să veniți cu cash pregătiți, că eu a trebuit să merg până în clădirea Oracle, la corporatiști. Noroc că aveam timp.

Cafeaua tot nu se răcise.

Am revenit la gișeul 1. Mai aveam 30 de minute de așteptat dar nu era nimeni. Așa că am îndrăznit să întreb dacă pot intra. Am predat permisul, am făcut poza, am plătit taxa și asta a fost TOT. Nici jumătate de oră nu a durat.

Bravo, DRPCIV!

Deci, oameni buni, nu vă speriați ca mine, am crezut că voi pierde o zi cel puțin dar totul e cât se poate de simplu și ușor.

Pe scurt, pentru preschimbarea permisului auto trebuie să:

1. Faci rezervare online la DRPCIV
2. Faci copie la buletin
3. Faci fișa medicală
4. Mergi la DRPCIV

Gata, asta e tot.

Cine mai are experiențe plăcute cu serviciul public?

The post Ziua în care mi-am preschimbat permisul auto nesperat de rapid dar am băut cea mai proastă cafea appeared first on Laurabucur.ro.

Erau ca niște spasme care mă fascinau. Priveam minute-n șir ochii alburii care mă fixau și care nu se închideau niciodată. Nu-mi plăcea să-i ating, doar să-i privesc. Și apoi să-i mănânc.

Urmăream fiecare mișcare dibace a mamei.

Era expertă în curățarea de solzi. Nu mă deranja mirosul. Urmăream întreg procesul cu o curiozitate crescândă. Era pur și simplu o plăcere să urmăresc îndemânarea mamei cu care pregătea cea mai bună mâncare din lume: saramura de pește.

Oasele multe și extrem de fine, aproape imperceptibile vizual, mă împiedicau să mănânc repede. Așa că eram nevoită să apelez la răbdare. Mă bucuram de fiecare bucățică albă de carne care se desprindea ușor și se împrăștia în zeama picantă. Erau mult usturoi și mult ardei iute dar și multă dragoste iar împreună cu mămăliga făceau gustul perfect. Tata îmi spunea mereu că peștii mici sunt mult mai gustoși decât cei mari, chiar dacă au oase multe și mici. Erau prinși de el.

Gustul saramurii de pește pregătite de mama împreună cu tata nu am mai întâlnit-o nicăieri.

Îmi place și acum gustul de pește și am încercat saramură la multe restaurante sau case dar gustul acela nu l-am regăsit nicăieri. Mi-e dor de el. Tata încă mai pescuiește, dar mama nu mai e. Și nici saramura.

La mulți ani, tata!

PS: Ziua lui este pe 27 octombrie, iar pe 26 îi sărbătorim numele de sfânt.

Voiam să mai precizez că în acesată vară ne-a făcut o saramură ca-n vremurile de altădată despre care vă povesteam.

The post Mi-e dor de cea mai bună saramură de pește din lume appeared first on Laurabucur.ro.

Photo Unsplash

Îmi amintesc și acum cât de iubită era de oameni, de cei care o înconjurau, de la femeia de serviciu și secretara școlii până la vecini și prietenele ei. Deși era un om rezervat în a-și exprima sentimentele, mama era ca un magnet, atrăgea oameni. Oameni de toate felurile.

Îmi amintesc și acum, la început sau final de an școlar, de 8 martie sau de ziua ei venea acasă cu brațele pline de flori. Știu că punea în cele 3 camere ale apartamentului câte o vază cu un buchet și apoi începea să le împartă. Eu eram lipici după ea. Întrebam de fiecare dată ce face, de ce și cui le dă.

„Am prea multe și e frumos să se bucure și alții de ele”. Primii spre care se îndreptau florile erau femeile de serviciu, apoi secretara și bibliotecara școlii, apoi femeia de serviciu de la bloc și apoi vecini. Curiozitatea mă măcina. De ce trebuia să dea la toată lumea? Florile erau DOAR ale ei, ziceam eu. Nu știu ce era în capul meu.

Mama îmi spunea să nu mă supăr, florile sunt făcute să fie admirate de oricine, indiferent de rangul social. În plus, acei oameni nu aveau de la cine primi flori, deci un motiv în plus să dăruim.

În continuare nu eram de acord cu ea. Voiam ca acele flori să fie toate ale noastre.

Apoi a venit un moment în care mama a avut nevoie de ajutor casnic. Tata nu era acasă sau în zonă și prima care a sărit să o ajute a fost femeia de serviciu de la bloc. Acea femeie, pe care nu am știut niciodată cum o cheamă, venea acasă să o ajute pe mama de câte ori avea nevoie. Gratis. De drag. Fără să-i ceară nimic în schimb.

Acum mi-e rușine. Dar a fost o lecție pe care nu am uitat-o niciodată. Florile nu au rang social.

PS: Acest text face parte dintr-o provocare #our15daysofwriting lansată anul trecut în mediul online.

Ziua 2 din 15. Umbra 

Simona de la Simoneciel este cea pe al cărei blog am văzut acest exercițiu de scriere.

The post Florile sunt pentru fiecare, indiferent de rangul social appeared first on Laurabucur.ro.