Închid ochii și respir adânc.

E 7 dimineața. Prin fereastra larg deschisă de la etajul 2 al blocului în care am copilărit se aud ciripit de vrăbiuțe, un guguștiuc în depărtare și câte un cocoș întârziat. În rest liniște.

Am cafeaua fierbinte lângă mine din care am luat prima înghițitură; am simțit cum mă arde pe gât și cum aroma ei îmi pătrunde în tot corpul.

Yuna sforăie de trosnește parchetul la picioarele mele. Fetele dorm în cealaltă cameră. Sunt în vacanță.

Peste mai puțin de 18 de ore e ziua mea.

1 mai.

Anul acesta vreau să las aici scris un exercițiu de recunoștință. Am citit eu că face bine. Dar vreau să fac această listă cu motive de recunoștință mai ales pentru că ultimele 6 luni m-au pus la grele încercări și acum vreau să mă concentrez pe cine sunt, pe ce am, pe ce e bine și frumos.

47 e doar un număr. Întâmplător sunt anii mei. Sunt anii trăiți de mine, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin prezent, cu rele, cu bune dar mai ales cu foarte bune.

Nu vreau s-o mai lungesc. 47 de motive sunt destul de multe și deja am spus mai sus câteva dintre ele. Le împart în 3 categorii pentru că mi se pare că e mult mai clar.

EU CU MINE

1. Sunt sănătoasă și (încă) plină de energie.

2. Intuiția mi-e prietenă de încredere, întotdeauna am spus-o.

3. Sunt curajoasă.

4. Am ales să închid ușa unei relații grele.

5. M-am pus pe mine pe primul loc.

6. Mă străduiesc și îmi iese de multe ori în ultima vreme să nu ma mai contrazic (fără miză) cu cei din jurul meu.

7. Dacă mă simt suprasolicitată îmi ofer pauză.

8. Am claritate și văd încotro mă îndrept.

9. Am decis să am grijă mai mare de sănătatea mea.

10. Iubesc oamenii.

11. Sunt prezentă în orice activitate fac.

12. Nu mai stau în social media foarte mult.

13. Am încredere în mine.

14. Mă bucur de prezent.

15. Fac exerciții mentale să trăiesc în armonie cu corpul meu modificat după nașteri.

16. Mă uit cu blândețe la copilul meu interior.

17. Relația mea cu mine

EU CU CEILALȚI

18. Fetele mele minunate care-mi pun zilnic „oglinzi” în față să mă văd mai bine.

19. Câinele meu mare și blând care de mai bine de 3 ani ne oferă dragoste necondiționată.
20. Fratele meu mișto și râsul împreună cu el.
21. Tata pentru că e tata.
22. Familia mea extinsă și relația faină cu ea.
23. Prietenele mele cu care am relație deschisă de încredere.
24. Colega mea (care întâmplător e și șefa mea) cu care mă știu de abia 3 luni dar cu care am o conexiune foarte caldă.
25. Comunitatea Love Yard Sale care aduce oameni frumoși tare de care sunt foarte mândră.
26. Gazdele (U Cafe) târgului meu care la fel sunt oameni faini și cu care am o relație frumoasă.
27. Oamenii cu care am lucrat sau/și lucrez pe proiectele mele personale.
28. Învățătoarele fetelor mele pentru că sunt oameni de calitate în pofida instituției de stat în care își exercită aceste calități.
29. Oamenii din jurul meu care mă inspiră și mă ajută să cresc.
30. Acest blog care de mai bine de 15 ani mă lasă să scriu în el.
31. Omului cu care am fetele, care mi-a fost sprijin esențial când mama mea a plecat de lângă mine și care mi-a oferit ani frumoși în prima parte a relației noastre.

EU ȘI VIAȚA

32. Doamneee! Cafelei, această licoare care-mi aduce exaltare în fiecare dimineață.
33. Soarelui de care sunt dependentă.
34. Primăvara minunată în care m-am născut.
35. Diminețile de vară.
36. Marea pe care o iubesc.
37. Culorile din viața și din hainele mele.
38. Muzica, dansul, filmele și cărțile care-mi aduc atâta satisfacție sufletească.
39. Florile, pe ele le-am descoperit mai târziu ca fiind parte importantă în viața mea, dar fără de care acum nu aș putea trăi o zi fără ele în casă.
40. Șofatul care-mi place tare de tot.
41. Plimbările cu Yuna indiferent de vreme.
42. Călătoriile în mașină cu fetele.
43. Răsărituri și apusuri.
44. Râsul meu și râsul împreună cu ceilalți.
45. Locul numit „Talapan” (e undeva în Panciu) în care merg Paște de Paște și care mă încarcă cu o energie fantastică.
46. Vizionatul de filme împreună cu fetele mele.
47. Tot binele și frumosul care mă înconjoară și pe care am ochi să le văd.

Credeam că nu voi găsi 47 de motive de recunoștință dar în momentul în care am început să le scriu mi-am dat seama că încă mai am.

Deci da, e fain acest exercițiu, e adevărat ce se spune că începi să simți o căldură care-ți pătrunde în corp și care se transformă în bucurie.

Mulțumesc Cristina Oțel pentru sugestia ta de a scrie această listă de ziua ta și pentru că le-ai împărțit în aceste 3 categorii pentru o și mai mare claritate.

La mulți ani mie!

La mulți ani fratelui meu Bogdan care e născut în aceeași zi cu mine la distanță de 4 ani.

Mulțumesc mama de acolo de unde ești!

PS: Fotografiile sunt făcute de Ioana Dodan în studioul Fab Squad și fac parte din super proiectul ei mișto Self Club.

The post 47 de motive de recunoștință de ziua mea appeared first on Laurabucur.ro.

Știm cu toții, atunci când vine vorba să-ți faci un act, indiferent care ar fi el – că e ceva nou, că e ceva ce trebuie să schimbi – știi că ai de stat la cozi și că trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și…cafea.

Mi-amintesc și acum ziua în care trebuia să ne schimbăm pașapoartele și fetele erau încă mici. Ne-am trezit cu noaptea-n cap, ne-am instalat la ditamai coada, ușa încă nici nu se deschisese. Până la urmă am abandonat și am plecat acasă, urmând să vină doar soțul a doua zi cu rezervare în prealabil făcută.

Acum, după 10 de ani de liniște în privința permisului auto, am fost convinsă că mă așteaptă aceeași tevatură.

Pe 18 noiembrie îmi expira permisul auto. Abia așteptam să închei ediția aniversară de târg ca să mă pot ocupa de treaba asta. Primul pas pe care l-am făcut a fost să caut pe site la DRPCIV (Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor). Am avut surpriza să constat că există serviciul online (AICI). Am intrat repejor și mi-am făcut rezervare. Am printat atât rezervarea (să nu uit, nu de alta) cât și lista cu documentele necesare (AICI).

Partea cea mai anevoioasă din toată afacerea este FIȘA MEDICALĂ.

*Din câte înțelesesem, până de curând, dacă permisul nu era expirat, nu mai era necesară vizita medicală. Dar acum e obligatorie. Ceea ce e un lucru bun.

Am dat câteva telefoane și am aflat de un centru medical aproape de casă care ar emite astfel de documente. Am sunat, am făcut rezevare peste 2 zile și gata. Pentru cei interesați este vorba de Standardmed.

A doua zi m-am prezentat la ora stabilită. Acest centru medical este într-un apartament de bloc destul de înghesuit pentru masa de oameni care se perindă pe acolo. Totuși, trebuie să recunosc că s-au mișcat destul de rapid. Am făcut toate testele, am plătit cu cardul taxa și în 2 ore am plecat cu fișa medicală în mână.

În următoarea zi m-am prezentat cu o oră înainte de programarea mea online la ghișeul de la poliție. În drum spre Pipera mi-am luat o cafea mare fără zahăr de la benzinăria Mol.

Cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată. De fapt nici nu am terminat-o, fie vorba-ntre noi. Cu toate astea m-am enervat pentru că am așteptat o oră să pot bea din ea, mi-am fript și limba, am pătat și hainele.

M-am îndreptat spre ghișeul unde eram programată. Erau doar 2 oameni. Am plecat apoi în căutarea unui ATM pentru a putea plăti taxa de emitere a permisului. 

Voi să veniți cu cash pregătiți, că eu a trebuit să merg până în clădirea Oracle, la corporatiști. Noroc că aveam timp.

Cafeaua tot nu se răcise.

Am revenit la gișeul 1. Mai aveam 30 de minute de așteptat dar nu era nimeni. Așa că am îndrăznit să întreb dacă pot intra. Am predat permisul, am făcut poza, am plătit taxa și asta a fost TOT. Nici jumătate de oră nu a durat.

Bravo, DRPCIV!

Deci, oameni buni, nu vă speriați ca mine, am crezut că voi pierde o zi cel puțin dar totul e cât se poate de simplu și ușor.

Pe scurt, pentru preschimbarea permisului auto trebuie să:

1. Faci rezervare online la DRPCIV
2. Faci copie la buletin
3. Faci fișa medicală
4. Mergi la DRPCIV

Gata, asta e tot.

Cine mai are experiențe plăcute cu serviciul public?

The post Ziua în care mi-am preschimbat permisul auto nesperat de rapid dar am băut cea mai proastă cafea appeared first on Laurabucur.ro.

Erau ca niște spasme care mă fascinau. Priveam minute-n șir ochii alburii care mă fixau și care nu se închideau niciodată. Nu-mi plăcea să-i ating, doar să-i privesc. Și apoi să-i mănânc.

Urmăream fiecare mișcare dibace a mamei.

Era expertă în curățarea de solzi. Nu mă deranja mirosul. Urmăream întreg procesul cu o curiozitate crescândă. Era pur și simplu o plăcere să urmăresc îndemânarea mamei cu care pregătea cea mai bună mâncare din lume: saramura de pește.

Oasele multe și extrem de fine, aproape imperceptibile vizual, mă împiedicau să mănânc repede. Așa că eram nevoită să apelez la răbdare. Mă bucuram de fiecare bucățică albă de carne care se desprindea ușor și se împrăștia în zeama picantă. Erau mult usturoi și mult ardei iute dar și multă dragoste iar împreună cu mămăliga făceau gustul perfect. Tata îmi spunea mereu că peștii mici sunt mult mai gustoși decât cei mari, chiar dacă au oase multe și mici. Erau prinși de el.

Gustul saramurii de pește pregătite de mama împreună cu tata nu am mai întâlnit-o nicăieri.

Îmi place și acum gustul de pește și am încercat saramură la multe restaurante sau case dar gustul acela nu l-am regăsit nicăieri. Mi-e dor de el. Tata încă mai pescuiește, dar mama nu mai e. Și nici saramura.

La mulți ani, tata!

PS: Ziua lui este pe 27 octombrie, iar pe 26 îi sărbătorim numele de sfânt.

Voiam să mai precizez că în acesată vară ne-a făcut o saramură ca-n vremurile de altădată despre care vă povesteam.

The post Mi-e dor de cea mai bună saramură de pește din lume appeared first on Laurabucur.ro.

Era mică.

Avea părul lung de culoarea razelor soarelui, ochi mari și stătea ghemuită. Câteodată avea șosete până la genunchi, altădată opincuțe sau rochițe cu flori. Toate erau noi, în aceeași zi, an de an.

Din când în când se mai ridica să se dezmorțească. Mai trăgea o fugă în casă după un pahar cu apă. Apoi revenea în același loc. Se sprijinea mereu pe un perete alb murdar cu ochii ațintiți într-un punct fix.

Cotitura aleii de la 500 de metri depărtare. De acolo trebuia să apară. La fiecare mașină care apărea inima îi tresărea cu putere. Dacă nu era Dacie albă, se ghemuia la loc.

Clipele treceau greu. Într-un an era mai cald, în alt an puțin mai rece. Dar de fiecare dată era aceeași adiere blândă de soare amestecat cu vând ușor care-i trecea prin plete. Și un miros inconfundabil al așteptării.

Eram eu.

Era ziua mea.

De 1 mai, an de an, veneau la noi bunica și verișoarele de la Iași. Erau unele din cele mai frumoase momente, clip de neprețuit. Nu știu cât stăteau, probabil foarte puțin pentru cât mi-aș fi dorit. Nu știu ce cadouri ne aduceau. Dar nici nu mai conta. Faptul că de ziua noastră, a mea și a fratelui meu, veneau bunicii să ne vadă era de neînlocuit.

Apartamentul cu 3 camere era plin. Plin de chiote, plin de veselie și de voie bună. Mama pregătea toate bunătățile din lume. Iar momentul magic era seara la ora culcării. Dormeam pe jos. Ne făcea mama un pat imens din plăpumile din satin roz grele lucrate de alte bunici.

Iubeam acele momente.

Acum tot eu.

Nu mai aștept pentru că am. și sunt Am dragostea celor două minuni ale mele. Acum eu le construiesc amintiri lor, chiar și de ziua mea.

La mulți ani, fratelo! Să fim sănătoși și iubiți!

Credit foto

The post De 1 mai nu mai aștept pentru că am appeared first on Laurabucur.ro.

De câteva zile, mă lupt tot cu același titan pe aceeași temă. Mă perpelesc la gândul că nu mă lasă să fac ceva cu ceva ce-mi aparține și mi se pare că am cea mai mare problemă.

Azi am aflat că un prieten de demult, din copilărie, s-a dus. Nu chiar prieten, era mult mai mare decât mine și nu mai știam de mulți ani de zile nimic despre el. Dar am primit vestea ca o leucă în cap. Un om tânăr, un bărbat în toată firea care s-a dus răpus de o boală, cel mai cumplit flagel cu care se confruntă omenirea zilelor noastre.

Mama, bunica mea, unchiul – chiar o mătusă mai demult – mi-au fost luați de cel care poartă denumirea unei zodii: cancer.

Fratelo are o vorbă, zice că dacă apucă 60 de ani se consideră fericit.

Eu zic că ar trebui să trăim fericiți oricum, în orice clipă și moment ale vieții noastre.

Să ne iubim.

Avem probleme la școală, cu serviciul, cu greutatea, cu dragostea sau cu neregăsirea de sine. Copiii nu ne ascultă, nu mănâncă atât cât vrem noi părinții, plâng din te miri ce. Simțim invidie când un cunoscut câștigă mai mult decât noi sau că îi cresc mai repede numărul de followers de pe Instagram. Nu sunt lucruri de neglijat dar stau și mă gândesc cât de importante sunt cu adevărat?

Iubirea ne poate salva.

Iubirea de noi, de între noi, de aproapele nostru, iubirea față de animale, față de copii, față de oamenii care ne înconjoară.

Boala asta cumplită își vâră coada unde nu te aștepți și când nu te aștepți. Facem alegeri și le regretăm, nu ne ies pasențele în viața amoroasă, ne certăm la piață sau la cozi, ne înjurăm în trafic, ne enervăm că facebook ce banează sau ne scoate o poză. Sau că site-ul nostru nu are suficient trafic.

Cred că ar trebui să ne oprim puțin din acest vârtej amețitor și să ne tragem suflul.  Să avem grijă de noi și de cei pe care-i iubim. Să empatizăm. Să fim mai buni și înțelegători.

Să ne gândim ce este cu adevărat important. Tragem la jug toată viața ca într-o clipită să ne stingem și tot ce a rămas în urma noastră să fi fost în van.

Azi simt deznădejde.

sursă foto

The post Sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea e singurul lucru care contează pe lumea asta appeared first on Laurabucur.ro.

Mă învârt, mă uit la ceas, mai deschid laptopul, mai citesc ceva, iar mă uit la ceas. Merg cu ochii țintă, cu ochii în gol de fapt, îmi ocup timpul cu ceva, orice, numai să…nu știu, să treacă mai ușor dorul.

(sursă foto)

Ai mei, cei trei, au plecat chiar de sfânta Maria la bunica. Eu nu am putut merge cu ei pentru că am târg în weekend și mai am chestii de rezolvat. Dar abia au trecut câteva ore și nu știu ce să fac. Cât să-mi umplu timpul ăsta gol? Fără ele, fără glasurile lor, fără ubicuul și perpetuul „MAMI”.

Băi da, deja mi-e dor de ele. Va fi prima oară în istorie când stau așa mult departe de ele.

Ziua mai e cum mai e, dar noaptea…nici nu vreau să mă gândesc.

Îmi vine să iau mașina și să mă duc după ei….

Cel puțin am satisfacția că mi-am rezolvat câte ceva din ce mi-am propus. Ar trebui să profit din plin, să mă odihnesc, să fac ceea ce nu reușesc niciodată să fac decât dacă sunt singură.

Să stau poate doar cu gândurile mele, fără să fiu bruiată de râsete, chiote sau lacrimi. Dar nu, e clar, nu pot trăi fără ele.

Ar fi fost mișto să scriu acum despre cât de bine e fără ele lângă mine în ciuda așteptărilor. Ar fi ieșit un articol fain din asta. În general, tot ceea ce este atipic, are succes. Sau măcar diferit.

Dar nu, la mine este atât de previzibil încât mă bușește și râsul. Jur, râd singură. Tot e bine.

Oare ele ce fac acum?

Se joacă? Râd? Aleargă? Fac caca?

O să râdeți de mine, știu. O să ziceți că în loc să profit de aroganța de a fi singură, fără copii și soț, fără să fac cuiva de mâncare, fără să dau raportul despre unde mă duc și cât stau, fără să șterg funduri de caca. Dar zău dacă mă pot bucura!

(sursă foto)

Sunt câteva zile cu care nu știu ce să fac. Adică știu ce să fac, am multe planuri administrative și profesionale…pfuai cum sună, dar gândurile sunt doar după ele. Fetele mele sunt viața mea. Pff, cât de goală e casa!

Chiar mă întreb: oare cum rezistă părinții care-și trimit copii la bunici pentru toată vacanța de vară. 3 luni nenică, 3 LUNI de zile fără copii aș înnebuni. Sau poate m-aș obișnui. Cine știe.

Gândurile astea de mamă nu-mi dau pace. Poate ar trebui să mă întâlnesc cu vreo prietenă, e un prilej bun. Numai că toată lumea e cu planuri, vacanțe, plecări, chestii-trestii.

Daaa, un film aș vedea, un film ușurel de fete. Să merg la cinema cu prietena mea și să ne rădem ca tutele. Vise.

Mai bine trec la serialul meu Suits, am ajuns la sezonul 7, mai am puțin.

Știți ce trebuie să faceți în continuare, nu? Asta dacă v-a plăcut ce am debitat în acest articol. Să dați subscribe la newsletter pentru a afla primii noutățile. Și să dați LIKE și paginii fb a blogului stil de mamă, adică AICI. Ce ziceți?

The post Când mama credea că fără copii acasă poate fi mai ușor, dar de fapt mai mult se gândea la „râd? aleargă? fac caca?” appeared first on Laurabucur.ro.

Poate că întrebarea din titlu nu interesează pe cineva, îmi asum. Ceea ce sper e ca-n răspunsul meu să se regăsească cineva care s-a aflat față în față cu propriile temeri.

Eu am primit o provocare, aceea de a scrie zilnic de un minimum de 500 de cuvinte momentan doar pentru luna august. Vreau, îmi doresc, asta mi-am propus de când am luat decizia, de acum aproape 1 an, de a schimba cursul vieții mele.

Numai că…am blocaje.

Sunt o fire ambițioasă, dintotdeauna am fost, doar că atunci când trec la fapte efectiv mă blochez. Nu-mi dau seama de ce.

Îmi amintesc că mi se întâmpla mereu atunci când eram la examene, în școală, mi se dădeau subiectele, eram contra cronometru iar eu eram blocată, nu mă puteam concentra, nu-mi găseam cuvintele, pur și simplu.

La facultate, când eram în fața șevaletului și simțeam în stomac presiunea că este un examen, simțeam că-mi pierd toată inspirația. O vedeam cum se îndepărtează de mine, eu încercam s-o prind cu un gând, s-o proptesc ca pe o ancoră, dar ea ușoară fugea. Eram goală, la fel ca hârtia de 50×70 cm din fața mea.

Aș putea să sap și mai mult și să-mi amintesc de momentele mele de panică din grădiniță, de la serbări. Nu aveam emoții până când mă aflam în fața părinților. Apoi uitam complet poeziile și cântecele. Cu greu reușeam să mă adun.

Apoi îmi revin amintirile despre balet. Nici nu mai știu ce vârstă aveam, dar știu că-mi plăcea mult să merg la Palatul Copiilor din Focșani să fac orele de balet. Până când a sosit momentul de a participa la un spectacol public. Am refuzat, pentru că nu voiam să fiu în centrul atenției – asta era în mintea mea – și am renunțat la balet complet.

Așa cum am refuzat să fac handbal pentru că aveam impresia că toți ochii din tribună erau îndreptați către mine, chiar și doar la antrenamente. Am mers cred că de maximum 3 ori și am renunțat.

Așa am renunțat și la orele de pian din școală pentru că nu îmi plăcea să dau examene, pentru știam foarte bine că mă pierd și aș fi preferat să fac pian fără probă finală, dar acest lucru nu era posibil.

Iar acum, în timp ce scriu, îmi dau seama că cel care trebuia să fie cel mai frumos moment al vieții mele de școlar a fost sabotat de propriile emoții, de propriile temeri.

Mama, care era profesoară de desen, era mereu implicată în tot ceea ce înseamnă materiale didactice plastice. Ea scria catalogul clasei, la serbări ea se ocupa de tot ce însemna butaforie pentru spectacole, iar la finalul clasei întâi tema a fost abecedarul. Fiecare copil din clasă era câte o literă, iar eu eram abecedarul, practic se presupunea că eram elementul central. Dar, când mi-a venit rândul să spun prima poezie, am simțit cum mă sugrumă coiful de pe cap, am simțit cum picioarele mi se înmoaie, cum mă învăluie căldura și lacrimile izbucnesc. Nu am fost în stare să spun absolut nimic. Doamne, amintirea aceasta este atât intensă și de vie, încât parcă ar fi fost ieri și încă doare.

Acum sap și mai mult în sertarele memoriei și-mi dau seama că această panică a fost mereu prezentă în momentele cheie din viața mea. Cred că la mine a funcționat inspirația de moment, nu organizarea și calculele, nu planificările și lucrurile făcute după notițe.

Asta sunt eu.

Nu vreau să schimb nimic. Vreau doar mai mult. Și mi-am propus ca acest ”vreau mai mult” să însemne o organizare mai bună, pe toate planurile. Nu e ușor, mai ales că sunt o fire spontană și-mi place să las neprevăzutul să acționeze. Momentan aici am de lucru.

În ceea ce privește provocarea din titlu am spus da, vreau un plan de desfășurare eficient, vreau 500 de cuvinte/zi pentru blog sau pentru mine pur și simplu. Mă ajută, mă eliberează, îmi dă încredere.

Punct și de la capăt.

Dacă v-a plăcut acest articol, m-aș bucura tare mult să dați subscribe aici pe blog și like paginii de facebook stil de mamă, adică AICI.

Sursă foto: Unsplash

The post Pot face față provocării de a scrie zilnic minimum 500 de cuvinte? appeared first on Laurabucur.ro.

După două zile pline, care vin după o săptămână de rutină cu job și familie, sunt frântă de oboseală. Îmi revin însă repede pentru că este o oboseală din aceea dulce și plăcută, cum numai ceva care îți place cu adevărat îți poate da.

Deși a fost o ediție reușită, paradoxal simt că-mi vine să trag linie și să spun STOP. Sunt atât de supărată încât nici nu știu dacă voi reuși să exprim exact ce vreau să comunic. S-au petrecut, mai ales duminică, niște lucruri peste care cu greu îmi vine să trec. Deși Love Yard Sale este fain datorită oamenilor și a atmosferei creată de ei, ciudat este că tot aceştia sunt cauza unor întâmplări care aproape mă fac să renunț la a mai organiza Love Yard Sale.

Fotografia de mai sus este făcută în cadrul unei ediții Love Yard Sale și reprezintă o farfurie marca Chicineta.

Sunt oameni cărora nu le pasă de nimic. Nu le pasă de munca altora, nu le pasă de locul în care vin şi stau pentru câteva ore, nu le pasă de cei din jur, nu respectă locul. Nu au cei 7 ani de acasă.

Sunt oameni care au impresia că li se cuvine totul dacă au plătit o taxă. Sunt oameni care au impresia că a organiza un târg este floare la ureche. Sunt oameni care pur și simplu nu dau doi bani pe munca mea.

Sunt foarte amărâtă.

Încerc de fiecare dată să fiu corectă dar în același timp flexibilă pentru că vreau ca toată lumea să fie mulțumită. Este foarte greu, aproape imposibil, să mulțumești pe toți. Din păcate eu pun suflet în ceea ce fac și sunt foarte vulnerabilă când observ bătaie de joc.

Orice eveniment presupune și un set de reguli, pentru că altfel ar fi haos. Aceste reguli nu doar că nu sunt respectate dar nici măcar nu sunt citite. Regulamentul este ignorat complet de unii.

Ar trebui să vă gândiți că pentru a ne bucura împreună de acele momente petrecute la Love Yard Sale, ne-ar prinde bine tuturor să ne raportăm la un minim de reguli. Le voi relua mai jos.

ÎNSCRIEREA LA EVENIMENT

• Imediat ce aflați de următoarea ediție sunteți tentați să vă înscrieți pe loc pentru că, e adevărat, locurile se ocupă destul de repede.

Cum procedează marea majoritate: Trimiteți email – în cel mai fericit caz – însoțit sau nu de fotografiile cu produse așa cum le cerem pentru înscriere. Dacă ați urmat toți pașii și ați primit confirmare, gata, v-ați luat asta de pe cap. Treceți la viața voastră.

În timp ce pentru voi se poate să nu fie o problemă, organizatorul se dă peste cap pentru că trebuie să țină cont de un număr limitat de locuri, deci e foarte important să știe sigur cine vine și cine nu.

Recomandare: Gândiți-vă de mai multe ori înainte de a decide dacă să vă înscrieți sau nu. Dacă aveți dubii, amânați înscrierea până când sunteți siguri că veți putea participa, chiar cu riscul de a nu mai prinde loc. Decât să ocupi un loc dar să știi că în ziua respectivă nu poți rămâne la faţa locului în toate acele ore pe care le presupune participarea la târg, atunci mai bine mai așteptați.

Credeți-mă, e multă muncă în spate și calcule de făcut. De ce să blocați un loc de care se poate bucura altă persoană?!

Duminică au fost două participante care au plecat mai devreme cu o oră, respectiv cu două. Lucru foarte deranjant, atât pentru mine ca organizator, cât și pentru colegi – care poate și ei și-ar dori să plece puțin mai devreme, că e frumos afară și ar merge la o plimbare prin parc sau în altă parte. La fel de neplăcut e şi pentru vizitatorii care știu orarul târgului, vin la eveniment și văd cum unii participanți își strâng catrafusele.

DESPRE CONFIRMARE

Există un deadline de plată în avans a taxei. Am creat această regulă din motive întemeiate. Principalul motiv este acela de a ne asigura că acel loc se va ocupa 100%, cum spuneam mai sus. La o zi după ce trece acea dată verificăm lista. Dacă observăm ceva în neregulă, atunci trimitem un email de reconfirmare a participării.

Aici apar iar situații neplăcute. Multe emailuri sunt ignorate. Chiar dacă nu mai puteți participa, dați un reply cu un răspuns. Nu vă cere nimeni nicio explicație, dar o reacție puteți avea. În semn de respect.

DESPRE PARTICIPARE

Cu o zi înainte de eveniment, vă trimitem un email-reminder în care vă reamintim că există niște reguli care trebuie respectate. Acest regulament ține de buna desfășurare a târgului. Cu regularitate acest regulament este ignorat. Se vede din întrebările de tipul ”La ce oră trebuie să fim mâine dimineață?”. Toate aceste amănunte sunt trecute în regulament.

A sosit și ziua evenimentului. Și aici sunt multe de spus, le reiau mai jos:

• Fii punctual. Dacă întârzii mai mult de 15 minute, poți anunța printr-un sms către organizator. Dacă suni, e posibil să nu putem răspunde pentru că suntem ocupați cu organizarea.

• La finalul programului, strânge toate etichetele și etichetuțele, umerașe rupte, pungi, ambalaje și aruncă-le la gunoi. Lasă locul la fel de curat așa cum l-ai găsit. Nimeni nu e dator să strângă după tine.

Duminică seara, după ce plecaseră toți participanții, am aruncat o privire de ansamblu. Parcă trecuse un uragan. Foarte urât. Parcă nu fuseseră femei acolo ci vandali.

• În timpul evenimentului, nu consuma produse din afara spațiului care găzduiește târgul. O spun și repet mereu, indiferent de locație, ESTE LIPSĂ DE RESPECT. Nu te obligă nimeni să consumi din acel pub/bar/restaurant, dar dacă ai chef de altceva decât ți se oferă, atunci ai bunul simț să mergi și să consumi în afara spațiului.

După fiecare ediție, fără să exagerez, s-au găsit ambalaje – peturi de apă goale, cutii de sucuri, resturi de mâncare de tip fast-food – lăsate ostentativ pe mese. Nici măcar nu au fost aruncate la un coș de gunoi. Lăsate acolo la vedere în acel mai grobian mod cu putință.

• Respectă programul târgului, nu pleca mai devreme. Dacă apare ceva neprevăzut, anunță organizatorul. Eu, Laura Bucur, sunt mereu acolo în ambele zile. Dacă se întâmplă să fiu plecată, mă poți suna fără probleme, să te consulți cu mine. Din respect pentru munca mea, mă poți anunța dacă a intervenit ceva.

• Respectă locul în care te afli. Organizatorul, împreună cu deținătorul spațiului, face tot posibilul să asigure condiții pentru buna desfășurare a târgului. Iluminatul de multe ori este o problemă pentru că sunt pub-uri cu lumină joasă. Nu te apuca însă de capul tău să umbli la reflectoare sau la corpurile de iluminat doar fiindcă nu ai tu suficient de multă lumină pe stand.

Asta este tot o situație de la această ediție când, în pofida atenționărilor primite, o participantă a considerat că e cazul să ia măsuri și să urce pe scaune, să mute, să aprindă și să stingă lumini după bunul plac. Nicio clipă nu și-a pus problema că ar fi putut să se curenteze sau să cadă, tavanul mansardei fiind destul de înalt.

• Sunt unii oameni care vin în vizită și fac spionaj. Mai bine vă opriți și înaintați asumat o conversație cu organizatorul, despre ceea ce vă interesează, de fapt. E mai consctructiv și civilizat.

Vă mulțumesc pentru răbdarea cu care ați citit acest material. L-am scris din dorința de a înțelege și voi mai bine ce se află în spatele unui eveniment. Pentru că vreau să ne simțim bine în continuare, pentru că vreau să vorbim același limbaj, pentru că în proporție de 90% la Love Yard Sale vin oameni foarte faini, atât participanți cât și vizitatori.

Toate gândurile bune către voi toți. Sper să apreciați ce am turuit eu aici.

Vă mai las o ultimă întâmplare de ieri, care a depășit orice așteptare. Este ceva singular și așa sper să rămână. Barul de la mansardă este pe jumătate funcțional, adică poți comanda o băutură de la frigider, dar mâncarea sau cafeaua doar de la parter pot fi luate. În timpul zilei, o participantă a intrat și s-a servit cu o băutură din frigider. Noroc că nu a găsit desfăcător. Barmanul lipsea în acel moment.

Dacă doriți să aflați primii noutățile de pe blogul Stil de mamă, puteți da LIKE paginii de Facebook sau vă puteți abona la Newsletter!

The post La un pas să destram Love Yard Sale sau câteva reguli de bun simț pentru participarea la yard sale appeared first on Laurabucur.ro.

E amiază. Stau în pat sub plapumă între două mini corpuri calde care dorm. Ușa de la cameră este închisă, iar caloriferul este dat la 5. Teoretic este cald în cameră, să tot fie 24 de grade. Practic, eu am mâinile și picioarele sloi.

Urăsc iarna!

Am tot sperat că nu vine zăpada aia grea și că scăpăm așa cu fulguieli. Dar biata iarnă și-a cerut drepturile și a venit la pachet cu viscol, ger și zăpadă. Doamne, bine că am stat acasă. Recunosc, mă bucur că au stat și copiii acasă. Nu aș da niciun câine animal afară pe o așa vreme.

Urăsc să simt frigul cum îmi șfichiuie fața.

Urăsc frigul intrat în oase.

Urăsc să respir aer rece.

Îmi place zăpada doar prinvind-o pe geam de la căldura casei.

Așa de tare nu-mi place iarna că refuz cu îndârjire an de an să-mi cumpăr cizme din alea urâte dar impermeabile. Deși urăsc să am picioarele ude. Refuz cu îndârjire să mă îmbrac gros. Nu suport nici dresurile pe sub pantaloni sau colanți. În îndărătnicia mea am senzația că așa chem căldura.

Ah, căldura! Odă ei.

Acea senzație de ultra bine și confort.

Prefer de o mie de ori să-mi fie sete și să abia aștept să beau gura de apă rece.

Prefer de o mie de ori să transpir în teniși dar să nu-mi simt picioarele sloi.

Prefer de o mie de ori să simt că mi-e cald și să abia aștept să intru în casă la răcoare.

Prefer de o mie de ori să simt părul ud la ceafă de la transpirație. Decât să simt mîinile ca de gheață și picioarele de reptilă într-o încăpere încălzită rezonabil.

Când eram mică mă încălzeam de mama, ea era mereu caldă, era sobița mea. Eu eram reptila ei. Îmi suporta în orice anotimp picioarele reci pe pielea ei caldă. Ea suferea de căldură, eu o iubeam.

Iubesc căldura. Iubesc soarele. Iubesc mângâierea razelor de soare, atât cele timide de primăvară, cât și cele toride de vară, dar și pe cele târzii de toamnă. Iubesc să mă topesc de la căldură, așa cum mă topesc de iubire când mă uit la fetele mele fără ca ele să știe. Așa cum simt căldura când simt că iubesc.

Hai căldură odată că tare mi-e dor de tine!

Sursă foto: Unsplash

The post Odă căldurii appeared first on Laurabucur.ro.

Din motive de răceală cu nițică febră la una din fetele mele, ieri am fost nevoită să rămân acasă. Eram deja obosită pentru că stătusem seara la urgențe la Grigore aproape 4 ore, până la 12 noaptea mai exact. Acasă nu aveam nimic de mâncare pentru că în mod normal gătesc doar cina în timpul săptămânii. Buun.

M-am trezit devreme să pot găti în liniște cât ele dorm, deci mă asigurasem oarecum cu masa peste zi. S-au trezit amândouă pe la 10 și vesele peste măsură că rămân eu cu ele acasă, doar ele cu mine. Fericire mai mare pe chipul lor nu există, vă zic!

După toaleta de dimineață și micul dejun, când am mai reușit să ciupesc și eu câteva clipe pentru a răspunde la niște mailuri, a început distracția. Dar mai întâi să precizez ceva,

Mia de 4 ani nu vrea sub nicio formă să se joace singură.

Așa a fost și cea mare, multă vreme a vrut doar cu noi să se joace, am crezut că se întâmpla treaba asta pentru că apăruse în familie al doilea copil și cumva așa cerea ea atenție. Dar nu, se pare că așa sunt ele, vor doar joacă împreună cu adulții. Închei paranteza.

Acum, Eva se joacă foarte frumos singură și chiar își dorește asta. Își închide ușa de la cameră și stă cel puțin o oră în lumea ei, nu primește pe nimeni, nici măcar pe sor-sa. De fapt, mai ales pe soră-sa. Începe scandalul dacă cea mică începe s-o șicaneze. În acest caz, eu sau alt adult din preajmă trebuie să se joace cu Mia.

Jocul cu Mia este halucinant și preferă doar jocurile de rol.

Mai întâi propune ea ce anume trebuie să fim, ea este invariabil pisicuța Fundiță. Trebuie să joci după regulile ei, altfel nu e chip să te înțelegi. Am fost pe rând urs, mama – pisică, Pluto, hoț și lup și toate acestea roluri nu vă imaginați că le joc pe rând, nicigând. Din mers așa în timp ce sunt ursul bun și protector dintr-odată devin ursul rău. Apoi, în timp ce ursul rău o aleargă pe pisicuță s-o ascundă în căsuță, dintr-o dată mi se spune în căști că trebuie să fiu mama pisicuței care vine s-o salveze. Virez brusc în noul rol și urmez scenariul întocmai. Între timp mai am pe lângă mine alte 10 păpuși din pluș pentru care trebuie să vorbesc și să-mi schimb vocea. Ea, Mia, interpretează doar un rol.

După aproape o oră de joc intens mă prăbușesc. O rog puțină pauză. Mi-o acordă și ies din cameră. După un sfert de oră mă strigă să-mi arate plapuma ei. Când vin ce să văd, o parte din cărțile lor sunt aliniate perfect în pat iar ea tronează deasupra lor. Mai rămâne puțin cu ele și o aud cum le deschide pe rând și „citește” ce-și aduce ea aminte din cartea respectivă. Zâmbesc, jocul ei solitar nu durează mult. Dar m-a bucurat tare ce-am văzut.

Între timp o strigă Eva. Sare ca un arc și încing un joc în două foarte fain. Mai că-mi vine să mă bag și eu dar le las. Le privesc duios și-mi crește inima. E greu, e foarte greu cu doi copii dacă nu ai niciun ajutor, dar e și fascinant.

Stați că nu s-a terminat epopeea acestei zile.

Am mâncat de prânz, le-am citit, ne-am băgat la somn. În sfârșit m-am odihnit. Ne-am trezit, apoi am luat-o de la capăt. A venit tati dar degeaba, ele tot cu mine voiau. Uneori am senzația că nu se satură deloc de mine.

Au vrut să gătim împreună și au ales 3 rețete din cartea Ioanei cu aventurile Emei și a lui Eric. Eva a vrut pâine cu banane, Mia a vrut grisine și împreună au luat decizia unei înghețate. Într-o oră erau gata toate și amândouă au participat activ la toate cele 3 rețete. Apoi am luat cina.

Eram frântă după o zi plină ochi, dar curios e că nu știu când a trecut timpul.

Simt căldură că-mi învăluie corpul. Zâmbesc a fericire.

O zi petrecută doar în casă cu doi copii bate la fund orice zi obișnuită de la job.

Nu mă plâng, aceasta este realitatea mea și am scris acest text tocmai pentru că mi-a plăcut mult ziua de ieri cu amândouă acasă, chit că răceala e și ea instalată. Azi a fost la fel, cu joacă cu frumos, cu excepția a două episoade de plâns ale Evei pentru că are prea mulți muci de suflat și obosește.

La voi cum arată o astfel de zi?

Dacă v-a plăcut joaca noastră vă invit să dați subscribe la blog să primiți pe email newsletter și să dați like paginii fb a blogului Stil de mamă, AICI.

The post O zi obișnuită la job e floare la ureche pe lângă o zi de joacă cu doi copii acasă appeared first on Laurabucur.ro.